ro ru en

Agenția
Informațională
de Stat

Refugiații. Martori oculari ai războiului din Ucraina

Refugiații. Martori oculari ai războiului din Ucraina (partea I)

Chişinău, 9 aug. /MOLDPRES/. Ziua de 24 februarie, pentru Ucraina reprezintă un șoc absolut, care nici peste jumătate de an nu scade din intensitate. În acea dimineață, în satul cu denumirea simbolică Ukrainka, regiunea Nikolaev, bătea necontenit clopotul de la biserică. Acesta nu prevestea o sărbătoare religioasă, ci zborul rachetelor rusești deasupra localității. Clopotul era folosit drept sirenă de înștiințare și prevedea un pericol ce nu poate fi ocolit.

În acea zi, Raisa Maximik, o femeie în vârstă de 56 de ani, era la serviciu. Ea muncea în ture la o fabrică de produse alimentare. Femeia povestește că, la primele zguduituri ale pământului s-a gândit că este vorba de un cutremur, „seism” ce nu scădea din intensitate întrucât rachetele erau trase pe teritoriul aeroportului, ce se afla în imediată apropiere de locul de muncă al acesteia.

„În următoarele clipe, o colegă a alergat spre noi și a strigat – a început războiul, zboară rachetele spre noi. Iată în acel moment a început panica. Nimeni nu știa ce să facă. În câteva minute au început a suna telefoanele. La capătul firului erau cei de acasă, treziți de bubuiturile puternice. Am început a plânge foarte tare, simțeam că nu pot trage aerul în piept. Fiica mea m-a rugat să mă calmez și să nu plâng. Am plecat repede acasă, iar în continuare, timp de o lună și jumătate, am locuit în subsolul casei, fără lumină, gaz, căldură și apă. Doar în intervalul orelor 9-11 dimineața, atacurile se mai potoleau. Atunci, bărbații se ridicau din subsoluri să aducă puțină apă sau mâncare”, mărturisește Raisa Maximik.

După ce exploziile nu mai conteneau, iar din casa familiei au rămas doar patru pereți gata să cadă, familia s-a adăpostit la grădinița din localitate, acolo unde au stat timp de o lună. Zilnic, familia avea speranța că fiecare explozie, este ultima, dar nu a fost să fie, de aceea cei aproape 1500 de locuitori ai satului au fost evacuați. Trebuiau să-și aleagă drumul de mai departe, dar nu știau încotro să pornească. Atunci, ginerele femeii, ce are rădăcini în Republica Moldova, i-a îndemnat să se refugieze aici pentru siguranța copiilor. Drumul a fost lung – aceștia au mers timp de trei zile. Spre Republica Moldova au pornit zece membri ai familiei – soții Maximik, trei fiice și cinci nepoți. Fiul femeii, în vârstă de 30 de ani, și ginerele acesteia de 26 de ani au rămas să lupte.

„Am traversat frontiera pe data de 18 martie. Fluxul de refugiați era destul de mare și se mișca foarte rapid. Aveam cu noi actele necesare. Unica mea grijă era faptul că nu dețineam o procură pentru nepoțica mea, în vârstă de doi ani. Fetița se află în grija mea, mama ei – fiica mea a decedat din cauza problemelor de sănătate când copilul avea abia trei luni. Mă temeam să nu-mi fie luat copilul, nu aveam să-mi iert asta niciodată”, a spus femeia.

La trecerea frontierei nu a avut nevoie de acte suplimentare, au intrat în țară. Ajunși aici nu dispuneau de automobil pentru a găsi o locuință. I-au ajutat voluntarii  să ajungă la o mănăstire din localitatea Horești, raionul Ialoveni, unde au locuit timp de o lună. Ulterior, au fost adăpostiți de o familie din raionul Telenești, pe care îi ajutau prin gospodărie. În luna iunie au fost cazați la un centru de plasament din localitatea Ivancea, raionul Orhei. Femeia povestește că în această perioadă le-a fost cel mai greu să se țină împreună, deoarece au o familie mare și nu oricine ar fi dispus să-i ia acasă, dar să se despartă în aceste momente incerte ar fi fost prea dificil pentru ei. În această perioadă o macină și un alt gând, femeia încă nu deține procură pentru a avea drepturi depline față de nepoțica sa. Aceasta a făcut o solicitare în Ucraina, la ginerele său, și încă așteaptă un răspuns.

După multe zile și luni grele, familia încă nu realizează ce a stat la baza acestei invazii. „Putin a vrut să reunească URSS-ul, e clar pentru toți. A vrut să-și lărgească granițele”, a spus Vasile Maximik, în vârstă de 68 de ani. Cu o voce slabă, doamna Raisa a mărturisit că niciodată nu și-a imaginat că s-ar putea întâmpla o asemenea nenorocire. „Nu ne-am putut gândi că rușii vor năvăli peste noi, pe timp de noapte, poporul cu care au trăit frățește atâtea decenii. Ne mândrim cu președintele nostru Volodimir Zelenski, lumea îl susține. Acesta nu a fugit din țară, împreună cu bărbații noștri ne apără granițele și concetățenii”, a remarcat femeia.

La Ivancea familia se simte bine, toți spun că au condiții foarte bune de trai. Totuși, există riscul ca acest centru de plasament să se închidă odată cu venirea frigurilor, întrucât nu dispune de sistem centralizat de încălzire, astfel familia va rămâne din nou fără un loc de trai. În așa momente, se gândesc să se întoarcă acasă. Din satul numit simbolic Ukrainka nu a rămas practic nimic. Doar câteva case de locuit se mai țin fragil în urma bombardamentelor rusești, iar în adăposturi stau opt bătrâni ce au refuzat să părăsească localitatea. Totuși, aceștia se gândesc să revină într-o altă regiune care nu a fost atât de afectată de război. Zi de zi familia așteaptă vești bune, au atâta speranță că iată se termină războiul. Au rămas în Republica Moldova pentru a fi mai aproape de casă. Aceștia nu-și văd viața pe alte meleaguri, prea multe îi leagă de țara în care și azi mai bat clopotele bisericilor și prevestesc noi atacuri ce zdruncină țara.








Refugiații. Martori oculari ai războiului din Ucraina (partea II)

Chişinău, 12 aug. /MOLDPRES/. Războiul din Ucraina a devenit o provocare grea pentru persoanele din generația a doua, care au trecut deja prin încercări și au dus prea multe poveri în viață. Nu le-a fost mai ușor nici tinerilor, ce abia și-au întemeiat o familie și au adus un copil pe lume. Aceștia își vedeau viața altfel, aveau multe aspirații, însă ziua de 24 februarie le-a curmat așteptările și le-a separat familiile pentru multe luni înainte.

Daria Talatova este o tânără mămică din Ucraina, în vârstă de 30 de ani. Aceasta locuia în Odessa, împreună cu soțul își creșteau fetița de un an și jumătate. În dimineața zilei de 24 februarie, femeia s-a trezit de la sunetul exploziilor, alarmelor și zguduiturilor. Geamurile se mișcau necontenit, s-a trezit și copilul, era foarte alarmat, la fel ca și ei.

„Nu am înțeles imediat ce se întâmplă, nu credeam că se poate începe un război sau nu voiam să credem. Înainte de primul atac se vorbea că ar putea să degenereze conflictul, dar îmi părea imposibil”, a spus femeia.

Imediat după începerea războiului, Daria, împreună cu familia sa, a decis să plece la țară pentru a nu fi în epicentrul bombardamentelor rusești. „Împușcăturile și exploziile nu conteneau. Alarmele răsunau din ce în ce mai des. Atunci am decis să plecăm la țară. În acele momente ni se părea că acolo vom fi în siguranță, însă timpul și circumstanțele au arătat că în satele din Ucraina soldații ruși au săvârșit cele mai dure și crâncene crime: furturi, violuri, omoruri. Atunci am înțeles că trebuie să mergem mai departe, de dragul copilului. După începerea războiului, toate acțiunile familiei noastre au fost ghidate de intenția de a-i oferi siguranță fetiței noastre”, a mărturisit Daria Talatova.

Femeia, împreună cu copilul și mama sa, Maria Demcenko, în vârstă de 51 de ani, susțin că foarte greu s-au hotărât să părăsească Ucraina, a fost o decizie grea, dar asumată. Exista o problemă, nu știau unde să plece, în ce direcție, țară sau spre cine. 

La 14 martie, femeile au ajuns la frontiera țării noastre. În urmă a rămas soțul, tatăl, bunica și tatăl vitreg al femeii. Au trecut granița și nu știau cu cine să vorbească și unde să se adăpostească. Prin mulțimea de refugiați s-au întâlnit cu alți locuitori ai orașului Odessa, cum îi numește ea „ai noștri odessiți”, și s-au ajutat reciproc. În scurt timp au ajuns la centrul de plasament pentru refugiați din localitatea Ivancea, raionul Orhei, unde se află și astăzi.

Tânăra mămică condamnă invazia rușilor pe teritoriul Ucrainei. „Agresorul - Putin a atacat țara noastră, militarii ruși au venit pe un pământ străin și au lovit în populație cu arme grele. Mereu este loc de discuții și tratative, iar soldații ruși ar trebui să dea dovadă de verticalitate, să nu accepte intervențiile asupra cetățenilor. Președintele Vladimir Zelenski are toată susținerea poporului nostru, a dat dovadă de mare curaj. Și până la izbucnirea conflictului era susținut de cetățeni, acum respectul față de el este și mai mare, credem că are un mandat dificil, plin de provocări din partea dușmanului rus”, a spus tânăra.

Daria, împreună cu mama sa Maria, așteaptă să se calmeze situația din regiune pentru a se întoarce acasă, la Odessa, mai ales că există riscul ca actualul centru de plasament unde locuiește familia să se închidă odată cu venirea frigurilor, întrucât acesta nu dispune de un sistem centralizat de încălzire, astfel tânăra, fiica și mama sa vor rămâne fără un loc de trai.

În așa circumstanțe, gândul de a reveni acasă devine o opțiune realistă, doar că rachetele rusești nu contenesc să atace Ucraina. Din fericire, locuința familiei nu a avut grav de suferit. Femeile așteaptă să se reunească cu bunica și bărbații familiei, care deocamdată nu au fost chemați pe câmpul de luptă. Și astăzi fiecare apel venit din țara vecină încă le trezește sentimentul de spaimă și incertitudine, căci semnalele primite în urma bombardamentelor rusești le pot schimba viața și le pot fura oamenii dragi ce le așteaptă să revină acasă.








Refugiații. Martori oculari ai războiului din Ucraina (partea III)

Chişinău, 17 aug. /MOLDPRES/. Războiul din Ucraina, care a început pe 24 februarie, nu a cruțat pe nimeni. Oamenii erau atât de mici în fața rachetelor rusești ce zburau deasupra orașelor, caselor și pământului pe care era pace. Femeile, în brațe cu copiii, și-au lăsat în urmă bărbații și viața, care nu va mai fi la fel. Bătrânii, care au acceptat să plece, și-au lăsat acasă amintirile, iar profesorii - elevii și clasele în care nu se mai aud vocile copiilor, ci exploziile rachetelor.

Elena Vasilevskaia, în vârstă de 39 de ani, este profesoară de clasele primare într-un liceu din Odesa. În dimineața zilei de 24 februarie, la fel ca și mii de ucraineni, femeia s-a trezit din cauza exploziilor puternice ce zdruncinau casele, iar geamurile erau făcute cioburi.

„Soțul mi-a spus imediat că a început războiul, că rușii trag în noi. Eu eram blocată, nu realizam nimic. Am înțeles ce se întâmplă doar atunci când, concomitent, 30 de părinți mi-au transmis mesaje în care mi-au scris – Nu vom aduce astăzi și în următoarele zile copiii la școală. În acel moment parcă totul s-a oprit. M-am ridicat în picioare și i-am spus soțului că vreau să plec azi la școală, să văd ce se întâmplă, eram agitată, panicată. El însă mi-a spus că pentru siguranța mea și a copiilor trebuie să rămânem acasă”, a povestit Elena Vasilevskaia.

Femeia, împreună cu soțul său, au două fete în vârstă de 14 și 17 ani. Aceasta povestește că următoarele zile au fost extrem de dificile, în special pentru copii. Zece zile după începerea războiului le-au petrecut în coridorul blocului. „Fetele nu aveau curajul să stea în apartament, se temeau de o eventuală explozie, mereu ne chemau să ieșim din locuință, erau foarte speriate și panicate. Atunci am înțeles că așa nu mai pot continua lucrurile și, pentru liniștea și siguranța copiilor, am decis să plecăm. Însă nu știam unde, spre cine... Am ales Republica Moldova pentru a fi mai aproape de casă și de cei dragi, care au rămas în țară”, a  afirmat Elena.

În scurt timp și-au adunat cele mai importante lucruri, nu știau pentru cât timp își părăsesc casa, dar sperau că acest calvar se va termina în câteva zile sau săptămâni. La frontiera cu Republica Moldova le-a adus fratele femeii, după care au urmat 2 km de drum mers pe jos, parcurs parcă în fugă. Frontiera au traversat-o pe 4 martie, însă după hotar nu cunoșteau pe nimeni, au urmat câteva ore de incertitudine. Întâmplător, familia s-a întâlnit cu o concetățeană, care i-a ajutat să ajungă la un centru de plasament din raionul Orhei. Au urmat multe zile de rugăciuni comune, rugăciunile ucrainenilor ce duc în suflete dorul casei și încă mai primesc mesaje de la cei dragi în care sunt anunțate numărul rachetelor căzute peste pământul lor.

Despărțirea a fost grea, de aceea femeia, împreună cu cele două fete, la 25 mai s-au întors acasă, în Ucraina. „Situația s-a repetat, fetele nu puteau face față stresului, întrucât sirenele se auzeau tot mai des. Mereu ne spuneau să mergem în coridorul blocului, erau foarte neliniștite, inhibate, iar în ochii lor se vedea atâta frică! De aceea, peste o lună am decis să revenim în Republica Moldova, de dragul lor. Acasă a rămas soțul, fratele și multe alte rude ce continue să trăiască în stare de alertă”, a mărturisit Elena Vasilevskaia.

Femeia spune că, timp de 8 ani până la începerea războiului, situația era tensionată. „Totul s-a soldat cu faptul că agresorul Putin a atacat, nimeni nu s-a așteptat la un astfel de scenariu. Cred că trebuiau duse tratative până la ultima condiție, dar nu s-a dorit asta. E mai simplu să tragi în casele civililor și să distrugi o țară. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, este susținut activ de cetățeni, nimeni nu îl învinuiește că ar fi acționat incorect într-o anumită situație. A cerut ajutorul întregii lumi din primele clipe de la izbucnirea războiului, dar totul este foarte complicat, atâtea vieți și familii distruse”, a spus femeia.

Speranța că războiul poate sfârși azi, mâine sau peste câteva săptămâni deja nu este la fel de puternică. Să se revină la viața de altădată devine din ce în ce mai greu. Atât femeia, cât și fiicele sale, așteaptă zilnic vești bune, veștile ce le-ar bătători drumul spre casă. Acestea zic că, după jumătate de an de război, și-ar dori lucrurile să se mai potolească, ca să nu zboare rachetele, să se culce și să se trezească în liniște și siguranță. Profesoara de la Odesa visează să-și reunească elevii în aceeași clasă, în aceleași bănci. Lecțiile să nu fie perturbate de sirene sau de sunetele puternice ale exploziilor, să se audă doar clopoțelul, care altădată îi aduna, atât de fericiți și atât de dornici de a cunoaște.






Refugiații. Martori oculari ai războiului din Ucraina (partea IV)

Chişinău, 25 aug. /MOLDPRES/. Războiul din Ucraina, izbucnit la 24 februarie curent, a schimbat cursul evenimentelor, zilelor și deciziilor luate în mod alert de autoritățile și cetățenii țării vecine. După primele bubuituri și explozii, mulți dintre ucraineni s-au întrebat încotro să meargă pentru a găsi un loc de refugiu, un loc unde vor putea să aștepte liniștea sirenelor pentru a reveni acasă, pe pământul zdruncinat, deja timp de jumătate de an, de rachetele rusești.

De cele mai multe ori războiul a separat familii, a lăsat bărbații acasă, departe de mame, soții, fiice și fii. În familia Rusnac, evenimentele din iarnă au dus la reunirea familiei, însă nu acasă, ci în Republica Moldova, departe de cei dragi, dar în siguranță.

Olga Rusnac este o femeie în vârstă de 42 de ani, originară din regiunea Odesa. Pentru ea și familia sa, dimineața din 24 februarie a început altfel - zgomotos și foarte alarmant. „Am auzit exploziile, pământul se zdruncina. Împreună cu fiica mea de 18 ani ne-am trezit imediat, alarmele „au ridicat” țara în picioare. În scurt timp am primit un mesaj de la profesoara fiicei, care ne-a spus ca toți copiii să rămână acasă. Zilele și nopțile treceau foarte greu, alarmele țineau câte 3-4 ore și doar timp de 30-40 de minute totul se liniștea. Când porneau alertele ne adăposteam în coridorul blocului, unde lumea era atât de speriată când se auzea o nouă bubuitură. Gândul că iată poate să explodeze totul chiar în câteva clipe nu ne lăsa în pace. Situația era foarte tensionată, orașul era distrus în fața ochilor noștri. Devenea tot mai greu să trăiești în așa ritm alert, atunci am decis să plecăm”, a spus femeia.

Aceasta a mărturisit că nu știau încotro să meargă. Tatăl soțului, originar din Republica Moldova, a îndrumat-o să vină aici, să se adăpostească la sora sa. Femeia, împreună cu fiica și cățelușul familiei au pornit spre drum, iar la finele lunii martie au trecut granița. În Ucraina au rămas mama femeii, care o îngrijește pe bunica sa, tatăl și fratele soțului, ultimul se află pe câmpul de luptă. După ce au ajuns în țară, familia s-a îndreptat spre orașul Râșcani, unde s-a adăpostit timp de două săptămâni la rude. În scurt timp, femeia și fiica sa s-au reunit cu soțul, Maxim Rusnac, în vârstă de 43 de ani, care timp de 10 luni era plecat la muncă peste hotarele țării, în Europa. „Eram fericiți că ne-am revăzut după atâta timp, totuși nu eram acasă alături de cei dragi, care sunt acum în pericol din cauza războiului și agresiunilor. În fiecare zi așteptam ca lucrurile să se calmeze și să ne putem întoarce acasă”, a afirmat Maxim Rusnac.

Între timp familia își căuta o altă locuință, care era greu de găsit. Nu toți erau gata să-i găzduiască, întrucât aveau un cățeluș. Soții însă nu erau gata să renunțe la el, acesta fiind deja un membru al familiei timp de șapte ani. În acel moment, au decis să locuiască la o casă veche din raionul Glodeni, ce aparținea buneilor bărbatului. Acolo au stat timp de două luni.

Pe lângă războiul care continua să zdruncine Ucraina, viața își continua ritmul, fiica acestora a finalizat studiile în regim online, a susținut examenele și a depus actele la o universitate din țară. Acolo a fost admisă la studii. După două luni, familia s-a cazat la un Centru de plasament din localitatea Ivancea, raionul Orhei. Aceștia susțin că aici se simt foarte bine, condițiile de trai sunt bune, însă se apropie perioada rece a anului, iar clădirea nu dispune de un sistem de încălzire, de aceea centrul poate fi închis, iar aceștia vor rămâne fără adăpost.

„Când am plecat, i-am spus mamei să aibă grijă de casă, căci așteptam să ne întoarcem foarte curând. Dar iată că a trecut deja jumătate de an, iar șocul invaziei nu a scăzut din intensitate. Nimeni nu a fost pregătit pentru un asemenea scenariu. De la bun început, credeam că va fi soluționat conflictul prin intermediul tratativelor, dar iată că Putin a atacat, iar milioane de ucraineni au fost strămutați sau au fost nevoiți să plece din calea războiului pentru siguranța copiilor”, a spus Olga Rusnac.

Bărbatul a intervenit la un moment dat. „Trăiam foarte bine și nu aveam nevoie de „protecția” lui Putin. Nu erau încălcate drepturile nimănui și nu existau divergențe privind limba vorbită. Sunt niște motive fictive. Ne bucurăm că Volodimir Zelenski a acționat prompt pentru a apăra țara. Cetățenii îi respectă curajul. Are un mandat dificil, dar face tot posibilul pentru a apăra Ucraina și hotarele acesteia”, a remarcat Maxim Rusnac.

Soții ne-au spus că așteaptă în continuare vești bune, pentru a se întoarce în țară. Aceștia mai au speranța că în scurt timp se va sfârși războiul, care a devenit o povară prea grea pentru cetățenii acestei țări. În Ucraina luptele continuă, iar sirenele se mai aud. 







img96

img96

img96

img96

img96

img96

img96

img96

img96

img96

img96