Alexandru Spiridon: ”Un vis frumos distrus la Fălești și o carieră de poveste realizată la Donețk”

Chişinău, 7 feb. /MOLDPRES/.

Interviu acordat în exclusivitate Agenției Informaționale de Stat MOLDPRES de antrenorul echipei naționale de fotbal Alexandru Spiridon

MOLDPRES: 13 ani de activitate în comun cu marele Mircea Lucescu, performanțe de răsunet înregistrate... Care are fi, în opinia ta, caracteristica succintă a acestei perioade de neuitat ?

A.S.: Eu sunt acum – declar cu fermitate – un antrenor împlinit. Am realizat împreună cu marele Mircea Lucescu performanțe la care nici măcar nu visam. Ele îmi depășeau cândva, pur și simplu, imaginația, cele mai grandioase planuri elaborate de care nu duce lipsă, în fond, nici un antrenor ambițios, care-și dorește victorii mari, de răsunet. Cine mă cunoaște cât de puțin, știe că sunt un maximalist sadea, că eu mi-am fixat mereu scopuri mari, că eu vizez doar victoriile. Așa am fost educat de mic. 

Fără falsă modestie declar. Asta-i ceea ce mă deosebește de mulți și m-am bucurat sincer când am întâlnit în cartea comentatorului rus Vsevolod Ovcinikov ”Vetka sakurî” (”Sacura în floare” în traducerea lui Andrei Hropotinschi) că asta-i una dintre multiplele caracteristici ale enigmaticei mentalității japoneze - tendința permanentă de a fi primul. Recomand tuturor această carte. La sigur, n-o să regrete nimeni la lectura ei.

Acum succint despre nea Mircea, tehnicianul care are 40 de ani(?!) de activitate în fotbal, pentru care – am impresia - nu mai există secrete, este o enciclopedie ambulantă, are soluții pentru toate situațiile critice din teren. Pentru el este valabilă, în primul rând, afirmația unui erou al scriitorului britanic Charles Dickens:  ”Esența, sensul vieții e în detalii, nuanțe”. La modul general, pe ansamblu – toți văd, judecă, critică, condamnă, dar subtilitățile, detaliile le observă și apreciază la justa valoare doar adevărații experți. Am rămas la început, pur și simplu, impresionat că pentru nea Mircea niciodată nu existau mărunțișuri, lucruri secundare. Pentru el în fotbal este totul important. Mai ales, atunci când analizam în ajunul meciurilor programate plusurile și minusurile adversarelor noastre, căutam antidoturile, variantele de joc care să le răstoarne schemele lor de joc, să le dejoace planurile.

În majoritatea cazurilor – le-am găsit. Spun la plural în replică celora care m-au catalogat cu răutate ”Translatorul”. Eu – afirm cu certitudine – am învățat o sumedenie de lucruri prețioase de la nea Mircea și am fost secundul său, fiind și principal în cazurile când el a fost obligat de circumstanțe să părăsească preț de câteva zile echipa, să nu fie prezent la vreun meci. Ceea ce m-a uimit plăcut este că, de facto, zilnic erau rezervate aproximativ două ore de analiză în comun cu jucătorii a punctelor forte și cele vulnerabile ale viitoarei partenere de întrecere pe care urma s-o înfruntăm. Cum să jucăm, care-i varianta de rezervă în cazul în care în teren vor apărea alți jucători decât cei pe care-i analizam etc. Ei, dar despre marele Lucescu s-au scris cărți și, am impresia, se vor mai scrie…

M.: Ce te-a determinat să accepți propunerea făcută de președintele Federației Moldovenești de Fotbal, dl. Pavel Cebanu?

A. S.: Liga Națiunilor este un nou turneu. Îl consider ca o provocare pentru mine. Eu am în mine, în suflet – afirm cu plăcere - și dragostea de țară, de acest plai, de oamenii lui. Vreau să demonstrez că nu suntem mai slabi decât alții, că suntem capabili, ca și compatriotul meu, antrenorul de box, Petru Caduc, cel mai mare tehnician moldovean din toate timpurile, că putem realiza performanțe de nivel mondial, că putem juca un fotbal rezultativ, spectaculos, care să fie aplaudat de toată lumea. Am să muncesc împreună cu echipa mea zi și noapte cu plăcere, fără preget, pentru a ne vedea împlinit acest vis.  

M.: Ori de câte ori te revăd în imagine apar involuntar cele două cumpene prin care ai trecut: accidentările din meciul-test Cristalul Fălești – Nistru Chișinău (1978) și partida din preliminariile Campionatului European Albania – Moldova (1995 ).  În opinia mea, ar fi cognitiv să le cunoască, fie și măcar tangențial, și unii fotbaliști, suporteri…

A. S.: În meciul acela de tristă pomină de la Fălești mi-au fost retezate aripile mele, mi-a fost blocată frumoasa carieră ce se anunța. Echipa Uniunii Sovietice al cărui component am fost ani buni a concurat fără mine în faza decisivă a Campionatului Mondial de tineret și a cedat doar în finală cu scorul 2-3 selecționatei Argentinei. Două goluri le-a marcat celebrul Maradona, unul – Buruchaga. Eu, după accidentarea suferită – ruptura piciorului stâng - am fost supus intervenției chirurgicale sub bagheta profesorilor Vitalie Bețișor și Constantin Cozub. Piciorul a rămas după ea cu aproximativ 3 centimetri mai scurt. Numai marea mea pasiune față de fotbal m-a ajutat să-l practic în continuare, să obțin rezultate frumoase, dar n-am mai fost ceea ce eram, ceea ce puteam să devin. Aveam mereu un sentiment de teamă, de neîncredere în forțele proprii. Ș-apoi aveam probleme cu piciorul, ca și legendarul Garincha, nu din naștere, ci la o vârstă când acomodarea la noile condiții a fost extrem de dificilă, chiar pe alocuri dureroasă, dar eu dacă iubesc ceva – nu mă oprește nimeni.

În meciul de la Tirana am fost preț de câteva minute în stare de moarte clinică după ce în timpul unui atac am lovit mingea cu capul și am înghițit limba, prăbușindu-mă ca secerat pe gazon. Am rămas în viață datorită marelui medic Ion Țânpeu și intervenției prompte a portarului Strakosha. Așa am ajuns să mă bucur în continuare de viață și fotbal. Cazul ce i-a uimit atunci pe mulți. Prima întrebare după ce mi-am revenit în fire: ”A fost sau nu gol?”. N-a fost. Balonul a lovit bara.

M.: În 2007 te-am urmărit la TV plângând la finele meciului Șahtar – Dinamo Kiev, dotat cu Supercupa Ucrainei…

A. S.: Eu sunt coleric și sentimental. Prima calitate este, consider, un plus, fiindcă mă împinge mereu spre victorii. Ea m-a ajutat, cred, să tind mereu să fiu primul. În special, la jocurile sportive: baschet, volei, tenis de masă, jocurile de cărți. Eu niciodată nu mă împac cu înfrângerile, le digerez foarte greu. Așa-i psihicul, mentalitatea mea. Faptul că văd, simt, uneori, lucrurile, cu inima este un minus, o slăbiciune. Dar, nu mi-e rușine de ea. Pentru că eu sunt sincer, uneori, dur, dar nu mă prefac, nu sunt fals. Da, am plâns atunci pentru că am pierdut în prelungiri. În ziua respectivă a fost și ziua mea de naștere. Între altele fie spus. M-au mai podidit lacrimile și în finala Supercupei UEFA cu Barcelona când am cedat, din nou în prelungiri. Asta după ce, dacă îți aduci aminte, îi învinsesem pe catalani anterior în două meciuri cu 2-0 la Donețk și cu 3-2 la Barcelona.

M.: Ai absolvit școala medie din Edineț cu medalie de aur, ai susținut cu succes examenele la fostul Institut Politehnic din capitală, după care ai decis să nu-ți continui acolo studiile…

A. S.: Am procedat corect. M-am transferat la facultatea de educație fizică de la Institutul Pedagogic ”Ion Creangă”. Dacă vrei să obții cu adevărat ceva, atunci trebuie să te dedici profesiei alese cu toate fibrele corpului, sufletului.

M.: Care-s succesele sportive ale urmașilor tăi pe linie genetică?

A. S.: Nepotul Lado Akhalaya se antrenează la Sporting Lisabona. Nepoata Mari practică tenisul în Portugalia și anul trecut a figurat în Top-40 în Europa la categoria de vârstă Under-16. Fiica Neli este în clasa întâi. Nu a decis încă ce sport o să facă.

M.: În final, scurt despre hobby-urile tale?

A.S.: Familia mea.

Palmares

Născut pe 20 iulie 1960 la Edineț. A evoluat ca jucător la Nistru Chișinău (1976-1981), SKA Kiev (1982), Zaria Lugansk (1983), Nistru Chișinău (1983-1986), Zaria Bălți (1987-1990), Zimbru Chișinău (1991-1996), Tiligul Tiraspol (1997). În total a jucat 330 de meciuri și a marcat 81 de goluri. Cu Zimbru Chișinău a obținut cinci titluri naționale ca jucător și antrenor. A evoluat în echipa națională în 16 meciuri și a marcat 2 goluri. În 1992 a fost desemnat fotbalistul anului. În 1976-1979 a fost convocat în selecționata de juniori și tineret a URSS în 30 de partide și a înscris 12 goluri.

A fost secundul lui Ion Caras la echipa națională, a pregătit ca antrenor formația Tiligul, selecționata națională de tineret U-21, patru meciuri – echipa națională, Zimbru, Nistru Otaci după care în 2004 a fost cooptat în staff-ul tehnic al lui Mircea Lucescu la Șahtar Donețk. Cu acest club a cucerit șapte titluri de campioană națională, patru Cupe ale Ucrainei și  Supercupe, Cupa UEFA. (2009). Este primul antrenor moldovean deținător al licenței profesioniste PRO (2006). Cu Zenit Sankt-Petersburg s-a clasat pe locul trei în campionatul Rusiei anul trecut. Este decorat cu ordinul ”Meritul civic” (2010).

(Reporter I. Robu, editor L. Alcază)