2 martie 1992. Regiunea secesionistă din estul Republicii Moldova provoacă un conflict armat de proporții

Separatismul transnistrean este o parte din scenariul KGB-ului sovietic, care dorea să prevină inevitabila implozie a URSS prin crearea problemelor interne pentru republicile unionale. Există o sumedenie de mărturii documentare care ne demonstrează că toate acțiunile separatiștilor erau strict coordonate cu Moscova. Ultimul președinte al Sovietului Suprem al URSS, pucistul din august 1991, Anatoli Lukianov, a declarat deschis delegației din Moldova: „În cazul în care veți semna noul Acord unional, veți avea o republică. Dacă nu, veți avea trei”!!! Adică Moldova, Transnistria și Găgăuzia. În ajunul planificatei semnări a Acordului unional la Novo-Ogariovo, devenise clar că Moldova nu va semna pentru o nouă uniune și atunci Lukianov îi trimite lui Gorbaciov o scrisoare prin care îl roagă “să accepte participarea Transnistriei și Găgăuziei la formarea noului stat confederativ”. După arestarea lui Lukianov în august 1991, presa din Moldova a avut la dispoziție mai multe mărturii documentare că șeful parlamentului sovietic și o structură specializată a KGB-ului se ocupau permanent de stimularea separatismului în Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte, regiunea Tartu din Estonia...

Declarația de Independență a Republicii Moldova la 27 august 1991 a radicalizat și mai mult separatiștii. Ei se grăbesc să-și declare propria independență și întreprind o ofensivă fără precedent împotriva cetățenilor din stânga Nistrului care aveau alte viziuni. Se închid școlile cu predare în grafia latină, dispar ziarele de la Chișinău și sunt bruiate posturile radio și TV. Din Rusia au început să sosească detașamente căzăcești care primeau lejer armament din depozitele Armatei a 14 ruse. Au început să sosească și voluntari proaspăt eliberați din închisori, în special din cei cu pregătire militară.

O bună parte din populația raioanelor de est ale Moldovei participase la alegerile prezidențiale din 8 decembrie 1991, votând pentru Mircea Snegur. Ei se considerau cetățeni cu drepturi depline ale țării noastre și mizau pe protecția organelor constituționale. Însă, detașamentele paramilitare se comportau din ce în ce mai brutal cu acești cetățeni fără nici o apărare. Comisariatele de poliție din aceste raioane fusese fugărite peste Nistru, iar în satele moldovenești se atestau jafuri, violuri și arestări ilegale.

În aceste condiții, zeci de delegații veneau la Chișinău pentru a cere ajutor de la organele constituționale. Președintele Snegur, fiind conștient de provocările și de adevăratele intenții ale separatiștilor, menținea poziția fermă de soluționare a diferendului transnistrean pe cale pașnică.

În ziua de 2 martie 1992, atunci când Republica Moldova devine membru al ONU, iar președintele Snegur se afla la New York, separatiștii atacă un grup de polițiști moldoveni care protejau populația civilă ajunsă la disperare. Astfel, regiunea secesionistă își atinge scopul și declanșează acțiuni militate de amploare împotriva polițiștilor și voluntarilor moldoveni.

Au urmat ciocniri sângeroase pe platoul de la Cocieri, în regiunea localităților Doroțcaia, Pârâta, Coșnița... Armata a 14-a, în perioada în care era condusă de generalul Netkaciov, se limita doar la furnizarea armamentului pentru separatiști și mercenari, însă după sosirea generalului Lebedi în fruntea acestei armate rusești, s-a început participarea directă a unor elemente militare străine în conflict.

La inițiativa președintelui Mircea Snegur, a fost creat un mecanism internațional pentru căutarea soluțiilor pașnice în soluționarea diferendului. Acest mecanism a fost numit cvadripartit, deoarece îi avea ca protagoniști pe miniștri de externe a patru țări: Adrian Năstase - România, Andrei Kozarev - Rusia, Anatoli Zlenko - Ucraina și Nicolae Țîu - Republica Moldova. Lucrurile au început să avanseze pe calea cea bună. În regiunea conflictului lucrau observatori din cele patru țări. A fost obținut un moratoriu asupra acțiunilor militare. Se părea că dezlegarea problemei transnistrene este aproape.

Însă, pe 18 iunie, la Tighina, în urma unor provocări din partea Tiraspolului, încep conflicte armate sângeroase. În momentul în care Tighina era liberă de detașamentele căzăcești și cele paramilitare, tancurile armatei a 14-a rusești au trecut podul de peste Nistru și au hotărât soarta orașului în favoarea separatiștilor.

Republica Moldova în acel timp avea resurse media foarte modeste și nu putea face față unui război informațional susținut puternic de uriașul potențial propagandistic al Moscovei. Fostele televiziuni centrale sovietice anunțau zilnic despre participarea masivă a ofițerilor și tancurilor din România în conflict, despre bombardamentele masive ale satelor transnistrene, pe când Moldova n-avea nici un avion de bombardament. Eram permanent numiți ocupanți, chiar dacă nu aveam nici un militar pe teritoriu străin. S-a ajuns și la o ipocrizie totală când se anunța că Moldova aruncă din avioane jucării cu explozibil pentru a ucide copiii transnistreni. La drept vorbind, a fost un război informațional pierdut complet de Moldova.

În discursul său de la conferința OSCE de la Helsinki, imediat după evenimentele de la Tighina, Mircea Snegur a condamnat amestecul extern în conflict și a declarat că va soluționa diferendul împreună cu forțele democratice din Rusia și, în primul rând, cu Boris Elțin.

La 21 iulie, la Moscova, a fost semnată Convenția Elțin-Snegur, care a adus pacea pe malurile Nistrului, dar a și creat un conflict înghețat pentru mulți ani. Această situație a permis aflarea pe teritoriul țării noastre a trupelor străine până astăzi, în pofida numeroaselor rezoluții a înaltelor foruri internaționale, inclusiv rezoluția din 2018 a Adunării Generale ONU privind retragerea trupelor militare străine din raioanele de est ale Republicii Moldova.

Chişinău, 3 mar. /MOLDPRES/.