Teatrul Național ”Mihai Eminescu”: 100 ani de la fondare

Chişinău, 31 mai. /MOLDPRES/. Pe 6 octombrie se vor împlini 100 de ani de la înființarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” (TNME) cu statut de teatru național.

Înființarea instituției a fost influențată de mai multe inițiative venite din partea unor personalități ale culturii române și ale unor instituții de cultură. Însă, în perioada 1944-1953, până la moartea lui Stalin, activitatea teatrului național avea să se afle sub influența ideologică puternică a grupului de actori formați la Tiraspol, a afirmat directorul actual al instituției, Petru Hadârcă, citat de MOLDPRES.

Solicitat de agenție, Petru Hadârcă a subliniat că atmosfera de teroare și intransigență bolșevică i-a marcat și le-a modelat până în profunzime personalitatea, determinându-le și opțiunile estetice. ”Deși, în câteva rânduri e dificil să examinăm întregul parcurs, totuși, pentru a înțelege cum a evoluat teatrul național de limbă română la Chișinău, trebuie să vedem care a fost evoluția profesională și existențială a celor care au venit aici în 1940”, a precizat directorul TNME.

Astfel, potrivit sursei citate, la teatrul din Tiraspol, de limbă română, numită de ideologii staliniști moldovenească, dar scrisă încă cu grafie latină, în prima stagiune 1933-1934, pe lângă spectacole de autori ruși și ucraineni s-a montat o nouă piesă sovietică - „Două lumi” de Dumitru Milev. Teatrul, ca platformă de propagandă a ideologiei bolșevice, era unul dintre domeniile prioritare. Special pentru teatrul din Tiraspol a fost construit un sediu nou. Acesta a fost inaugurat în vara anului 1936, într-o atmosferă solemnă, cu spectacolul „Liga neînfricaților” de autorul rus I. Mocreev.

În martie 1937, trupa a fost completată cu un nou grup de absolvenți de la Odesa, din care făceau parte: Domnica Darienco, Chiril Știrbu, Vasile Vâsoțki, Mefodie Apostolov, Constantin Constantinov, Arcadie Plaținda. Pe lângă piesele cu tematică revoluționară, s-a montat „Revizorul” de Gogol și „Azilul de noapte” de M. Gorki. După anii holodomorului din Ucraina, după perioada de groază, de persecuții și lichidare a culacilor pentru a face loc colhozurilor, parcă venise o stare de normalitate. Tinerii actori credeau cu tărie că promisiunile unui viitor luminos sunt pe cale de a se înfăptui: în teatrul nou construit totul arăta într-adevăr nespus de frumos, curat, spațios, geamuri mari, mobilă nouă. Și ei munceau de zor, să-și perfecționeze arta scenică și rostirea în limba maternă, căci dramaturgul revoluționar, fugit din România regală, atras de mirajul unei societăți noi, Samoil Lehțir explica: „Latinizarea scrisului moldovenesc e un pas pentru ridicarea nivelului limbii la o treaptă mai înaltă. Limba moldovenească este un factor puternic al realității noastre, adică limba construcției socialiste a RASSM și a mișcării revoluționare din Basarabia și România”. Sarcina era clară și limpede: revoluția mondială trebuia declanșată nu numai pe vârful baionetelor, dar și prin cultură, mai ales că la acea oră, inclusiv comisarii comuniști, erau siguri de faptul că pe ambele maluri ale Nistrului, precum și pe ambele maluri ale Prutului se vorbește aceeași limbă, iar expresiile limba moldovenească și limba română apar ca sinonime, inclusiv în documentele de partid, la fel cum era altădată în documentele Rusiei țariste.  

Dar, în 1937, a specificat directorul TNME, politica partidului în problemele naționale s-a schimbat radical, campania împotriva naționalismului moldovenesc s-a intensificat și a căpătat proporții diabolice. Procesul a fost numit în istoriografie „Marea Teroare stalinistă”. Au fost declanșate așa-numitele operațiuni naționale, care aveau drept scop lichidarea presupușilor spioni și diversioniști din rândurile naționalităților conlocuitoare. „Operațiunea română” a fost cea mai amplă, din cele 1950 de persoane arestate, 1282 au fost condamnate la împușcare, iar 628 au fost condamnate la câte 8-10 ani de Gulag. Au fost arestați și condamnați la moarte prin împușcare, comisarul Nicolae Golub, care dăduse dovadă de exces de zel în implementarea politicii partidului în domeniul culturii, au fost „curățați” toți cei patru dramaturgi S. Lehțir, D. Milev, P. Corneliu și I. Vasilenco, a fost lichidat actorul și traducătorul Ștefan Râbac. În acel an, a fost împușcat și Alexei Gherlac, unul dintre cei mai promițători actori din prima generație. Fratele său, Victor Gherlac, care făcea studii de regie la Moscova, a scăpat ca prin urechile acului, a avut noroc de protecția unui profesor influent, care l-a salvat de mânia partidului îndreptată și împotriva rudelor unui dușman al poporului.

”Alfabetul latin a fost interzis, actorii nu mai aveau obligația de a se îngriji de corectitudinea limbii vorbite, dimpotrivă. Cele două spectacole, „Biruința” de Samoil Lehțir și „Două lumi” de Dumitru Milev, au fost scoase din repertoriu și din istoria oficială a teatrului de la Tiraspol. Cel puțin până la dezghețul hrușciovist, nimeni nu-și va mai aminti de ele, iar martorii oculari vor afirma că teatrul moldovenesc de la Tiraspol a început cu „Între furtuni” de D. Kudrin. A fost fabricată teoria celor două limbi și două popoare. Până astăzi istoria teatrului de limbă română din Tiraspol este reflectată doar în studiile publicate în perioada sovietică, tributare ideologiei oficiale. Nu se știe exact numărul și numele oamenilor de teatru care au fost sacrificați de regimul comunist din acea perioadă. Arhivele sunt sub cheia celor care așteaptă revenirea mâinii de fier a lui Stalin. Teatrul este nu numai o artă a emoțiilor și a inteligenței, teatrul este un organism viu și sensibil. Într-o realitate de coșmar, privat de libertate, despuiat de tradiția trecutului, scufundat în avalanșa urii necruțătoare de clasă, teatrul se zbate împreună cu publicul său în căutarea unui reper spiritual, unui fir de speranță”, a constatat Petru Hadârcă.

Programul Anul Centenar 2021 al Teatrului „Mihai Eminescu” din Chișinău se desfășoară sub înaltul patronaj al președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, și cel al președintelui României, Klaus Iohannis.