Nicolae Misail: Astăzi presa are atâta libertate, cât își asumă

Interviu cu Nicolae Misail, votant al Declarației de Independență, deputat în primul Parlament ales în mod democratic
MOLDPRES: Domnul Misail, cunoaștem că aproape nimeni din deputații primului Parlament nu a inclus în programele sale electorale obiectivul Independenței Republicii Moldova. Cum vedeați dvs. lucrurile în startul activității acestui legislativ, la 17 aprilie 1990?
Nicolae Misail: Nu aș fi întru totul de acord, deoarece încă în campania electorală, unii candidați la mandatul de deputat aveau în platformele lor sugestii de suveranitate și independență. În toamna lui 1989, până în februarie 1990, când au avut loc alegerile, la „Moldova Socialistă” eram în grupul de jurnaliști care redactau programele (noi le numeam platforme) electorale ale candidaților, așa încât majoritatea celor care au fost publicate le-am cunoscut conținutul. Acum nu-mi mai amintesc concret cine s-a încumetat să introducă în conținutul platformei acest obiectiv, inclusiv sugestiv, dar au existat câteva (pare-mi-se le-am întâlnit la Gheorghe Ghimpu, la Vasile Nedelciuc, posibil și alții). Ori, „Moldova Socialistă” mai era încă pe atunci oficiosul PCM, al Sovietului Suprem și al Sovietului Miniștrilor, iar cei de la Comitetul Central al PCM nu oboseau să ne supravegheze la sânge. Ne-a salvat epoca glasnosti că ne-am permis, în cele 60 de rânduri, coloniță de ziar, să punem idei mai curajoase. Altminteri, și programul subsemnatului includea un punct în care se conținea această idee, alături de sugestia întregirii: „Suveranitatea economică și politică a Moldovei – condiție iminentă a libertății națiunii băștinașe. Garanția dreptului la dezvoltare național-culturală a tuturor conlocuitorilor. NU! – noilor tentative de fărâmițare teritorială a Moldovei”.
Ulterior, având norocul și surpriza să fiu inclus în unul dintre grupurile de pregătire a primei ședințe, am îmbrățișat această idee, deja în haina independenței, grație colegilor de grup Gheorghe Efros și mai ales a regretatului Andrei Vartic. Ambii pledau pentru reforme radicale, libertatea de opinie, economia de piață, independența economică de centru, în contrapunere cu Larisa Pocotilova, care ridica în slăvi și sta zid pentru economia planificată și conservarea URSS. Am devenit adeptul ferm deja al independenței în timpul „chinurilor facerii” a Declarației privind susținerea Independenței Lituaniei. Așa încât adoptarea Declarației Suveranității din 23 iunie 1990, deși am fost bucuros să o votez, nu m-a entuziasmat din cale-afară. Și cu totul altceva a fost în ziua votării Declarației de Independență.
MOLDPRES: Cum a fost posibilă o alianță a deputaților Frontului Popular cu agrarieni la prima etapă?
N.M.: Hai să zicem mai diplomatic. La începutul lucrărilor Parlamentului-90, membrii clubului „Viața Satului” nu aș zice că erau toți agrarieni get-beget, în sensul de după 1998. Unii președinți de colhoz erau chiar membri ai Clubului Democraților (dl Vladimir Agachi, bunăoară). Și ar fi să mai luăm în considerare un moment: împreună cu deputații susținuți de Frontul Popular sau care simpatizau cu platforma Frontului (că nu chiar toți erau frontiști), ei constituiau partida națională în contrabalanță cu interfrontiștii și unii nomenclaturiști ai PCM. Dacă mai coroborăm atitudinea, simpatiile cu evenimentele care au anticipat primii doi ani de activitate a legislativului de atunci – Sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem, care a declarat statalitatea limbii române și a restabilit alfabetului latin; amploarea și elanul sincer al Mișcării de Renaștere Națională, Marea Adunare Națională din 27 august 1989 etc. – toate acestea nu erau străine multora dintre ei și nu puteau să nu influențeze, mai mult sau mai puțin, conștiința națională a celor de la „Viața Satului”. Așa îmi explic acea unitate de acțiuni – că nu putem vorbi de o alianță (?!). În definitiv, membrii Clubului „Viața Satului” erau protivnici Frontului Popular, dar nu Mișcării de Eliberare Națională. Și în această ordine de idei – fiindcă veni vorba de alianțe – aș opera cu o succintă statistică, mai ales în atenția foștilor politicieni din AIE-1, AIE-2 și alte alianțe mai puțin fericite care au mai fost după 2009. La începutul lucrărilor Parlamentului Independenței – îmi place să-i zic așa – și până la votarea Tricolorului, Stemei de Stat, Declarației de susținere a Independenței Lituaniei, „tabloul” politic al celor 371 de deputați (unii operează cifra de 374) era următorul: 315 membri ai PCUS; 70 înalți funcționari de partid (prim-secretari, secretari II ai CR ai PCM, președinți ai executivelor raionale, secretari sau șefi de direcție la CC al PCM); 80 de președinți de colhozuri și sovhozuri sau unități agroindustriale de nivel impunător (asociații intergospodărești de creștere a juncilor etc., pe care societatea, nu fără ajutorul unor deputați din primul parlament, i-a botezat agrarieni). În plus, peste 40 de deputați din regiunea transnistreană, teritorial nu și ideologic (apropo, după Declarația Suveranității majoritatea au părăsit legislativul de la Chișinău și au făcut congresele de constituire al rmn); doar 56 de deputați fără de partid, inclusiv cei șase preoți. Un motiv de cugetat, pentru „politicienii” de după 2009-2010 asupra acestei diversități social-ideologice și unități de acțiune până pe la 1993.
MOLDPRES: Și care a fost adevărata cauză a scindării majorității după proclamarea Independenței – unionismul radical al Frontului Popular sau interesele agrarienilor de a păstra „orânduirea colhoznică”?
N.M.: Da, unul dintre motive ar putea fi considerat unionismul radical al Frontului Popular versus interesele agrarienilor de a păstra „orânduirea colhoznică”. Plus, mulți dintre colegii noștri reclamă ca unul dintre argumente controversele apărute odată cu dezbaterile asupra Codului funciar. Personal înclin să cred că o cauză mai adâncă a fost o luptă în subteran dintre Petru Lucinschi (laolaltă cu susținătorii lui dintre foști nomenclaturiști de partid și o bună parte din – deja pot accepta termenul dumitale! – agrarieni) și Mircea Snegur și simpatizanții săi. Prin asta îmi explic și victoria efemeră, de o singură legislatură, a Partidului Democrat Agrar. Legislatură în care au început primele trădări: anularea imnului „Deșteaptă-te, române”, cedările privind funcționarea limbii române în instituțiile de stat ș.a.
MOLDPRES: Credeți că putea fi evitat conflictul sângeros din raioanele de est ale Moldovei sau am fost antrenați într-un scenariu bine pus la punct de fosta metropolă?
N.M.: Există voci care cred că putea fi evitat, eu unul nu împărtășesc această opinie, chiar o consider eronată. Noi într-adevăr am fost antrenați într-un conflict sângeros, putem spune război, după scenarii din Kremlin. Ca și autonomiile și „republica” secesionistă. Cine crede altfel, să mai cerceteze un șir de publicații, gen memorii, ale lui Lukianov, Ruțkoi, Rogozin, ale unor ofițeri participanți la conflictul de pe Nistru sau la „apărarea” Republicii Sovietice Socialiste Găgăuze/Republica Găgăuză. Și regimul autoproclamat, instaurat în raioanele din stânga Nistrului și Bender este unul și astăzi susținut de Moscova și destul de sângeros. Am avut ocazii să discut cu oameni simpli, neimplicați nemijlocit în operații de luptă în timpul conflictului. Se tem și astăzi să vorbească despre acele timpuri, spun adevărul doar pe jumătate, dar și așa, pe cât e de crud și sângeros, nu lasă loc de îndoieli.    
MOLDPRES: În calitate de redactor-șef al ziarului „Sfatul Țării”, ați avut parte de libertate de expresie, care atunci era declarată de la înaltele tribuni?
N.M.: Mi-ați atins o strună din cele mai sensibile… Da, am avut parte de libertate de expresie, dar nu ne-a oferit-o nimeni de la înaltele tribuni, decât poate numirea mea în funcția de redactor-șef al cotidianului Parlamentului „Sfatul Țării”. Dimpotrivă, foarte curând am avut a înfrunta personal mai multe reproșuri, foarte puține întemeiate, dar mai ales situații de presiune politică, morală, iar în ultimă instanță un soi de cenzură financiară. Dar, abia după ce i-a fost pusă „cahla”, la câțiva ani, peste toate acestea s-a așternut plapuma satisfacției că „Sfatul Țării” a fost un prim exemplu – și unicul ca organ al unei instituții atât de înalte cum este legislativul unei țări – de o veritabilă presă liberă. Peste ani, ba chiar și azi, mulți mă recunosc ca redactor-șef al „Sfatului Țării” decât ca deputat în primul Parlament democratic. Dar oprește-mă, rogu-te, din laude. Nu-mi asum prea mari merite (am comis și greșeli suficiente) decât că am reușit să adun o echipă sănătoasă și să le dau membrilor echipei șansa de a gândi și scrie liber. E drept că cei mai mulți – și mai buni! – dintre ei nu veneau din redacțiile unor publicații în care să fi cunoscut cenzura și să fi rămas anchilozați de această meteahnă. Mihai Fusu era un actor care a învățat a scrie, Anatol Urecheanu, actualmente diplomat, până la „Sfatul Țării” era mai degrabă un pictor decât jurnalist, Iulian Munteanu făcuse Filozofia în Cuba până să ajungă comentator politic la cotidianul parlamentar, Fidel Galaico nu apucase să fie contaminat de stilul presei sovietice. În paginile cotidianului și-au netezit întrucâtva, cu articole tematice, calea spre diplomație Iurie Leancă, Ștefan Gorda, Iurie Reniță. Și nici pe departe nu i-am numit pe toți… O amintire frumoasă păstrez și pentru suplimentul de literatură și cultură, unde l-am avut ca redactor pe Eugen Lungu, iar în calitate de colaboratori pe Grigore Chiperi, Viorica Meșină ș.a. O altă performanță a fost digitalizarea procesului de editare a ziarului, ceea ce ne-a permis succesul operativității. Până la asta, materialele redacțiilor urmau cale culesului la mașinile cu plumb, ceea ce impunea să „închidă” numărul zilei următoare pe la orele 12 de zi. Digitalizarea ne-a permis să plasăm ultimele știri chiar pe la orele 20:00, uneori 21:00, seara târziu. Ca a doua zi cititorul să le aibă proaspete. Îmi amintesc un caz: Constantin Antoci, ministrul de interne, ținea de la tribuna Parlamentului un raport despre situația la zi privind conflictul de la Nistru. La un pasaj din raport, s-a ridicat un deputat și i-a reproșat: „Domnul ministru, cum v-au informat subalternii? Uitați-vă ce scrie „Sfatul Țării”, ați rămas în urmă!” Era vorba de niște date mai proaspete pe care le aduseră colegii mei în ajun seara… Altminteri, reporterii Fidel Galaico și Mihai Călin erau practic în fiecare zi pe platourile conflictului, ținând la curent cititorul cu situația la zi despre războiul de pe Nistru.
MOLDPRES: Astăzi presa are mai multă libertate decât 30 de ani în urmă?
N.M.: Are atâta libertate cât își asumă… Dar vai de presa noastră de astăzi. Pe lângă faptul că a devenit una copy paste – puzderie de agenții, site-uri ale căror fluxuri practic conțin aceleași știri – mai abundă și de fake-news-uri, cele mai multe surse media sunt vândute partidelor, obediente guvernărilor la zi. Sunt prea puține cărora le-ai pute atribui calificativul de presă liberă. Personal aș atribui acest calificativ redacțiilor „Ziarul de Gardă”, „Gazeta de Chișinău”, iar dintre cele regionale – „Observatorul de Nord”, „Cuvântul”… În proporție de 50-60 la sută postului Național de Radio, fidel valorilor naționale veritabile. Ceea ce nu pot spune despre TVM. Avem câteva posturi cu coloană vertebrală – TVR Moldova, Radio Chișinău, dar aria de difuzare este limitată. Apropo, la începutul anilor ’90, ministrul telecomunicațiilor de atunci, Timofei Andrus, reușise să aducă postul TVR la Chișinău, acoperind peste 95 la sută din teritoriul țării. Peste toate acestea, dacă mai suprapunem un nivel scăzut al profesionalismului și lipsa de inspirație a celor mai mulți dintre jurnaliștii tineri, precum și necunoașterea gramaticii și stilisticii (cât de mult ne lipsește un Valentin Mândâcanu!), un Consiliu al Audiovizualului obedient guvernărilor la zi, plus propaganda rusească la multe posturi TV și unele agenții de presă, dar și publicații (Komsomoliskaia Pravda v Moldove, Argumentî i factî), avem un tablou cu totul dezolant. O slabă speranță este trezirea electoratului și implicit a populației băștinașe din somnul nostalgiei sovietice, dar greu se trezesc oamenii noștri care au mai rămas în țară… Oricum, starea presei de la noi merită o discuție mult mai amplă.  
MOLDPRES: Totuși, domnule Misail, cu ce realizare ale primului Parlament vă mândriți cel mai mult și ce regretați că nu ați făcut?
N.M.: Personal, cel mai mult m-am bucurat – și cel mai mult mă mândresc – cu votul pozitiv, din a treia tentativă, în favoarea Declarației de susținere a Independenței Lituaniei. Si, desigur, votarea Declarației de Independență a Republicii Moldova și a imnului „Deșteaptă-te, române”. Dar și de un șir de legi, decizii care au adus Republica Moldova și au făcut-o cunoscută în spațiul european, la ONU. Ce regret? Că nu s-a reușit, nici pe un mal, nici pe altul al Prutului, să fie eliminat Ion Iliescu din ecuația Unirii. Aici e mult de spus, nu încape într-un interviu de 2-3 pagini. Mai degrabă într-o carte de memorii…
MOLDPRES: Vă mulțumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu și anticipat vă felicităm cu ocazia împlinirii a trei decenii de Independență.
N.M.: Vă felicit și eu și vă doresc mult curaj în reflectarea celor mai spinoase probleme ale societății.