Trei decenii de guvernări cu tactici pentru un ciclu electoral și aparent fără strategii naționale (2)

Cea mai gravă eroare care și-a pus pecetea pe soarta Republicii Moldova a fost încercarea de a păcăli istoria prin șmecherii pur basarabene. Una din ele, și pe departe nu cea mai nevinovată, a fost implementarea conceptului total păgubos de neutralitate.
Guvernanții de la Chișinău au început jocurile sale geopolitice prin tactica primitivă a „vițelului blând” promovată insistent de agrosocialiști în anii 90. Inițiatorii legiferării calității de stat neutru a Republicii Moldova convingeau clasa politică și cetățenii că odată cu declararea neutralității vor fi soluționate chestiunile separatismului transnistrean, se vor deschide, „ca și înainte”, piețele de desfacere a mărfurilor pe piața ex-sovietică, vor fi retrase trupele rusești cu tot cu arsenal de pe teritoriul nostru și vom fi respectați de toate țările lumii.
Să vedem cum au procedat fostele republici sovietice baltice. Încă nu se oficializase implozia URSS-ului, iar Estonia, Letonia și Lituania declarau clar că doresc să devină membri cu drepturi depline ale Comunității Europene și Alianței Nord-Atlantice. Credeți că Rusia lui Elțin le-au creat imediat republici separatiste, n-au retras armata Moscovei, au întrerupt comerțul? Nu! Dimpotrivă, rușii au demonstrat o doză de respect față de aceste popoare, au înghițit faptul că rușii veniți în țările respective după anul 1940 nu au avut dreptul la cetățenie, n-au participat la procesul de privatizare și nici în alegeri. Nici urmă de separatism. Probabil că etnicii ruși doreau și ei să trăiască în Europa.
Republicii Moldova i s-a părut puțin să fie doar neutră. După încercarea nereușită din 4 august 1993 de a ratifica acordul de creare a Comunității Statelor Independente, parlamentul independenței este dizolvat și agrosocialiștii veniți la putere legalizează extinderea zonei de influență rusească până la Prut. Și atunci s-au adus argumente că vom soluționa problema transnistreană și vom avea gaze și petrol aproape gratis. În continuare, pentru șmecheria сu „vițelul blând” au plătit toți moldovenii, de la mic la mare, iar statutul de cea mai săracă țară din Europa s-a pliat de minune pe mioriticul, neutrul și ceseistul plai.
Încercările Republicii Moldova de a-și găsi un loc sub soare în arhitectura europeană și internațională a fost una falimentară și cauza principală a acestui eșec a fost lipsa de credibilitate. Pentru cei care practicau expertiza relațiilor internaționale și studiau la microscop evoluția statelor ex-sovietice, Moldova era într-o continuă mișcare browniană. Partide doctrinare care să formeze un arc guvernamental fidel unui set de valori nu am avut. De aici și viața scurtă a majorității partidelor.
Politica externă se întorcea pe contrasens imediat cu schimbarea guvernărilor, iar demersul diplomatic era în permanență incoerent și contradictoriu. Lipsa de profesionalism autentic, favoritismul și cumetrismul, slugărnicia și perpetuarea mentalității nomenclaturiste au caracterizat diplomația moldovenească din cele trei decenii de independență.
Evoluția evenimentelor în spațiul post-sovietic a fost una previzibilă și datoria clasei politice de la Chișinău a fost să se pregătească de încercarea disperată a Rusiei de a reface URSS-ul. Despre faptul că Rusia va încerca să reîncorporeze fostele republici în imperiul său au scris mai mulți politologi consacrați, dar cel mai exact a modelat invazia rusească a Ucrainei marele Zbigniew Brzezinski. El a descris viitoarea conflagrație în detalii, greșind doar termenele, dar aici probabil s-a amestecat și epidemia de Covid, care a amânat invazia.
Pe cât de pregătiți ne-a prins această provocare existențială după trei decenii de neutralitate și ceseism? Până nu demult, încrederea aliatului nostru firesc, a occidentului, a fost aproape de zero. Din cauza lipsei de viziuni, a promisiunilor neonorate, a corupției generalizate, a încercării de a fenta geopolitica și a o substitui cu șmecheria. Am întâmpinat cea mai mare provocare a istoriei noastre contemporane la etapa în care doar stabileam unele relații mai sincere și articulam unele proiecte cu adevărat benefice pentru țara noastră.
Neutralitatea proverbială ne-a lăsat practic fără armată. Sute de politicieni, rând pe rând, exclamau patetic că nu ne trebuie armată pentru că suntem neutri, fără a se obosi să se documenteze pe ce se bazează neutralitatea Elveției, Suediei și Finlandei. Pe aliați puternici și devotați. Pe economii puternice și performante. Pe o politică externă profesionistă și pe o armată puternică. Noi ne-am ales cu câteva mii de copii semi-flămânzi, neinstruiți, fără tehnică militară și echipamente, fără cadre profesioniste și devotate țării.
Securitatea energetică n-a preocupat timp de trei decenii pe nimeni la modul serios, deoarece contractele cu rușii aduceau anumite beneficii personale pentru semnatari. Chestiunea diversificării surselor de energie era ca o poezie răsuflată pe care toți o recitau, dar nimeni n-o lua în serios. Și iarăși ne-a prins războiul într-o dependență cvasi-totală față de o singură sursă, instabilă și supusă interesului politic.
Va urma