VIDEO // Foametea din 1946-1947. Tragedia văzută prin ochii copiilor de atunci

Foametea din anii 1946-1947 a lăsat urme adânci în memoria celor care au trăit-o, iar copiii din acea perioadă au resimțit-o cel mai mult. „La școală ne duceau o bucățică mică de pâine, cât să ne pună pe limbă, nu să ne sature. Acasă, făceam mâncare din lobodă, podbal și tot ce se găsea prin împrejurimi”, își amintește Ioana Cotovan, acum în vârstă de 87 de ani, într-un interviu acordat pentru MOLDPRES.

Ioana Cotovan, își amintește primele clipe dificile de întoarcere în satul natal, după deportările forțate din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.


„În '41 am fost deportată, copil eram, și în '46 m-am întors acasă orfană. N-aveam pe nimeni. Doar un moș din sat s-a milostivit de mine și m-a crescut cum a putut. Când am revenit, foametea era cruntă, se murea de foame, la propriu”, spune ea.


În perioada de foamete, viața era extrem de grea, iar mâncarea era o raritate. Regimul sovietic, prin politica sa represivă, a impus impozite alimentare excesive, confiscând rezervele de hrană ale populației.


„La școală ne duceau o bucățică mică de pâine, cât să ne pună pe limbă, nu să ne sature. Acasă, mâncam din ce se putea, făceam mâncare din lobodă, podbal și tot ce se găsea prin împrejurimi”.


Dificultățile economice și lipsa alimentelor erau atât de severe încât oamenii apelau la resurse extrem de sărace.


„De la primărie primeam câte un pumn de secară. O amestecam cu făină făcută din ghindă, era dulcie, dar mâncam așa. Unii mâncau chiar și scoarță de copac sau fierturi de iarbă”, explică Ioana Cotovan.


Întreaga comunitate era lăsată să se confrunte cu tragedia în mod solitar, ceea ce a făcut ca această perioadă să fie un coșmar greu de uitat pentru cei care au supraviețuit.


„În sat oamenii mureau unul câte unul. Nici gropari nu mai aveam. Morții zăceau uneori zile întregi până se găsea cineva cu putere să sape groapa. Uneori, era groapă comună... îi puneau laolaltă, îi acopereau cu pământ și se închina cine mai putea”.


După o perioadă de suferință, au început să apară semne de speranță.


„Foamea a început să se retragă odată cu înflorirea salcâmului. Parcă Dumnezeu s-a milostivit de noi. Mâncam florile de salcâm, crude, dulci… și ne păcăleam foamea. După aia au început oamenii să semene. Nu era cu ce, dar au pus ce-au găsit prin poduri, prin uluci. Și așa… așa am trecut peste. Dar n-am uitat. Nu ai cum uita”, încheie tanti Ioana, reflectând asupra dificultăților și asupra modului în care oamenii au reușit să supraviețuiască în ciuda celor mai grele condiții.


Foametea din 1946-1947, provocată de regimul totalitar-comunist, a dus la moartea a aproximativ 200.000 de persoane, adică circa 10% din populația RSS Moldovenească de atunci.


„A fost o crimă împotriva umanității, deoarece populația a fost lipsită de rezervele alimentare prin impozitele excesive stabilite de oficialități. Au murit circa 200000 persoane, ceea ce constituie circa 10% din populația republicii de atunci. Marea parte a acestor victime au fost din județele din dreapta Nistrului. A suferit toată populația, cu excepția nomenclaturii de partid. Regimul stalinist se face culpabil de această atrocitate împotriva oamenilor absolut nevinovați. Societate civilă, mediul academic, autoritățile statului au obligația morală de a păstra vie memoria victimelor foametei din 1946-1947”, a declarat pentru MOLDPRES Lidia Pădureac, dr., conf. univ. Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți.


Potrivit Agenției Naționale a Arhivelor, foametea din anii 1946–1947 a fost una dintre cele mai mari catastrofe umanitare care au lovit teritoriul actual al Republicii Moldova în secolul XX. Nu a fost o calamitate naturală inevitabilă, ci o tragedie agravată de politicile autoritare și represive ale regimului sovietic. Conform datelor furnizate de Agenția Națională a Arhivelor, în doar câteva luni au murit de foame peste 123.000 de persoane, reprezentând circa 5% din populația RSSM. Proporțional, Moldova sovietică a fost regiunea cea mai afectată din întreaga Uniune Sovietică, cu o rată a mortalității de zece ori mai mare decât în Rusia și de cinci ori mai mare decât în Ucraina.