Descoperă Moldova cu #MOLDPRES // Istoria zbuciumată a Mănăstirii Pripiceni-Curchi: icoană veche de peste două secole, una dintre cele mai prețioase comori ale sale

Ascunsă între colinele Orheiului și aproape de apele liniștite ale Nistru, în apropiere de Rezina, Mănăstirea Pripiceni-Curchi rămâne una dintre vetrele spirituale în care istoria și credința se împletesc într-un mod aparte. Legată de tradiția Mănăstirea Curchi, așezarea monahală completează astăzi peisajul unic al zonei, purtând în zidurile sale urmele unei istorii zbuciumate.

Denumirea mănăstirii provine de la satul Pripceni și de la Mănăstirea Curchi, iar începuturile sale sunt strâns legate de figura unui ofițer pe nume Teodor Sabău. În anul 1780, acesta a cumpărat o parte din moșia boierului Dumitrache Clemente, pe care a donat-o Mănăstirii Curchi, una dintre cele mai înstărite din epocă.


„După retragerea din serviciul militar, Sabău s-a stabilit la Chișinău, însă, lipsit de urmași, a ales calea monahală. Sub influența starețului Chiril, el și soția sa au decis să se călugărească: Teodor a devenit Filaret la Curchi, iar soția sa, Magnisia, la mănăstirea Tabăra. Cei doi au continuat să doneze terenuri întinse din moșia Pripiceni, contribuind decisiv la formarea domeniului monahal, care ajunsese la circa 800 de desetine de pământ. O parte din aceste terenuri a fost împădurită, zona fiind cunoscută până astăzi drept „Pădurea Călugărilor”, a declarat pentru MOLDPRES ghidul de la Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală, Ludmila Iftodi.




În anul 1817, în partea de sud a moșiei, au fost construite chilii și un schit de lemn, unde călugării s-au stabilit permanent. Dezvoltarea a continuat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în 1903 a fost pusă temelia bisericii de piatră cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, ridicată din fondurile Mănăstirii Curchi. Nemulțumirile legate de administrarea veniturilor au culminat în 1918, când viețuitorii schitului s-au opus transferului bunurilor către Curchi, iar în 1920 așezământul a devenit oficial independent, fiind condus de ieromonahul Petru Sacinschi.



Au urmat ani de înflorire, dar și perioade dramatice. Din 1939, schitul era condus de protosinghelul Efrosente (Trofim), iar în 1959, autoritățile sovietice au decis închiderea lăcașului.


„Mănăstirea Pripiceni-Curchi este un loc în care istoria a consemnat atât împliniri, cât și suferințe. Autoritățile sovietice au pus lacăt pe porțile mănăstirii la 27 octombrie 1959, zi în care, pe stil vechi, este prăznuită Sfânta Parascheva. Ulterior, gospodăria a fost preluată de colhozul din localitate, iar biserica a fost transformată în depozit de cereale. Peste doi ani, pe teritoriul mănăstirii a fost inaugurat un spital pentru bolnavii de tuberculoză. Biserica de vară a devenit cantină, altarul a fost transformat în bucătărie, iar în biserica de iarnă au fost amenajate cabinete medicale. Mai târziu, biserica de vară a fost devastată, iar deasupra intrării a fost desenată o stea mare cu cinci colțuri. Abia în 1994, mănăstirea de călugărițe Pripiceni-Curchi și-a reluat activitatea”, a menționat Ludmila Iftodi.


Averea mănăstirii – zeci de hectare de teren arabil și pădure, precum și o moară și o oloiniță – a fost confiscată. În scurt timp, biserica a fost transformată în depozit de cereale, iar ulterior întregul complex a devenit spital pentru bolnavii de tuberculoză, aflat în gestiunea Ministerului Sănătății până în 1993. Altarul a fost transformat în bucătărie, iar spațiile sacre au fost adaptate pentru nevoi medicale, într-o perioadă care a lăsat urme adânci asupra patrimoniului.



Edificiile au fost retrocedate în 1993, ulterior a fost redeschis schitul. Dangătul clopotelor răsună din nou peste împrejurimi, readucând liniștea și spiritul locului. Printre cele mai valoroase odoare se numără o icoană a Maicii Domnului „Bucuria tuturor scârbiților”, veche de peste două secole, dar și o altă icoană de mari dimensiuni, pictată pe patru scânduri, datată 20 ianuarie 1775, însoțită de troparul „Apărătoare Doamnă”.