Mesajul Președintei Maia Sandu la evenimentul de comemorare a victimelor foametei din 1946–1947

Ne-am adunat aici pentru a ne aminti de una dintre cele mai mari tragedii prin care a trecut neamul nostru.

Foametea din anii 1946–1947 a atins sute de mii de oameni și a dus la pierderea a 200.000 de vieți. Cifre care ne îngrozesc și astăzi, dar care nu pot cuprinde pe deplin trauma prin care au trecut părinți și copii, tineri și bătrâni. 

Au suferit toate comunitățile țării noastre, fără deosebire, mai ales că anume Moldova a fost cea mai afectată din întreaga Uniune Sovietică. 

În urma acestei nenorociri au rămas familii destrămate, copii orfani, sate întregi copleșite de durere. Sate precum Mingir.

Aici au murit în jur de 1.400 de oameni – aproape jumătate din populația de atunci. 

Oameni cărora plăcile comemorative sfințite astăzi la cimitir le redau demnitatea de care nu au avut parte atunci când viața le-a fost curmată prea devreme.

Pentru că în acei ani, moartea devenise atât de omniprezentă, încât cei plecați erau duși la groapă în grabă, fără cruce, fără slujbă. O durere tăcută, pe care cu greu ne-o putem imagina.

Foametea a pornit de la o secetă. Dar a fost transformată într-o tragedie de proporții de deciziile criminale ale regimului stalinist.

Chiar și atunci când pământul nu a oferit nimic, oamenilor li s-a cerut să dea tot ce aveau – sau chiar ceea ce nu mai aveau – până la ultima fărâmă.

Recoltele, rezervele, semințele – totul a fost luat. Fără milă, fără suflet.

Regimul stalinist a folosit cu cinism foametea pentru a călca în picioare demnitatea umană, împingând oamenii la limita supraviețuirii și, pe foarte mulți, dincolo de ea.

Vorbim despre această cumpănă din istoria noastră pentru cei care nu mai sunt. Pentru suferința lor. Dar și pentru cei care au supraviețuit și au purtat zeci de ani consecințele acelor pierderi și urmările foametei asupra sănătății lor.

Și o facem pentru copiii și nepoții noștri, pentru ca ei să înțeleagă cât de prețioasă și de fragilă este libertatea și ce se poate întâmpla odată ce este pierdută.

Iar pentru că aceste lecții nu pot fi lăsate doar în cărți, ci trebuie trăite și înțelese, este pe deplin potrivit ca aici, la Mingir, să existe un Muzeu al Foametei. Un loc unde oamenii pot învăța, pot înțelege și pot simți ce s-a întâmplat. Pentru că această comunitate a dus povara acelor ani de suferință poate mai mult ca oricare alta.

Doamnelor și domnilor, 

Ne confruntăm în zilele noastre cu un război pentru adevăr.

Și există voci – inclusiv în Moldova – care glorifică trecutul sovietic și care refuză să spună agresorului pe nume, când vorbim atât despre trecut, cât și despre prezent. Este, de fapt, o altă formă de agresiune împotriva celor care au îndurat foametea și umilința.

O agresiune împotriva celor care, deși au supraviețuit, nu au putut vorbi deschis despre chinurile prin care au trecut, fiind nevoiți să tacă zeci de ani la rând sau să amintească de acele clipe de groază doar în șoaptă. 

De aceea, astăzi, când avem privilegiul de a putea vorbi fără frică, trebuie să vorbim pentru cei care nu o mai pot face. Numai așa ne putem asigura că minciuna nu va putea înlocui adevărul. Și este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să păstrăm acest adevăr viu.

În această privință, putem lua cu toții un exemplu de la domnul Iacob Lupanciuc, care le-a dat tuturor victimelor din Mingir un nume.

Prin munca sa, ne arată cât de important este să nu lăsăm timpul să acopere urmele celor care au trecut prin aceste locuri și să nu permitem ca liniștea să șteargă ceea ce trebuie rostit.

Să aducem înapoi în conștiința noastră oameni care, prea multă vreme, au rămas doar în amintirile celor apropiați.

Doamnelor și domnilor,

Adevărul despre anii de foamete nu este ușor. Dar este necesar. Pentru că adevărul nu rănește – adevărul vindecă. Când adevărul este spus, chiar și după decenii,  aduce dreptate.

Adevărul ne ajută să înțelegem ce – și mai ales de ce – s-a întâmplat.

Ne ajută să nu uităm.

Ne ajută să nu repetăm.

Și, mai presus de toate, numai adevărul ne face liberi.

Vă mulțumesc!