1992 - Războiul care nu se uită // „Am venit să îmi apăr satul”. Povestea polițistului din Pohrebea decorat cu Ordinul „Ștefan cel Mare”

Ilie Ilievici avea 27 de ani când a revenit acasă, în Republica Moldova. Făcuse armata sovietică la Nijnii Taghil, Rusia, și a refuzat să rămână acolo, în pofida unor oferte tentante. Era specializat în rachete strategice și comunicații. Tocmai reușise să se angajeze la Chișinău, la Comisariatul de Poliție. Pe 14 martie 1992 apăruse ordinul de angajare, primise legitimația și a decis să vină în satul de baștină, Pohrebea.

„Venisem de la Chișinău ca să îmi apăr satul”, povestește veteranul, într-un interviu oferit în exclusivitate pentru MOLDPRES, păstrând și astăzi aceeași revoltă în privire.

„Oamenii lucrau la marginea satului, la o fermă de vite mari cornute. Separatiștii instalaseră un post și nu le permiteau să muncească. Desigur, aveam un sentiment de revoltă – cum adică cineva trebuie să mă controleze?”, își amintește el, precizând că această situație s-a menținut până la sângerosul atac al separatiștilor din 14 martie 1992, de la Uzina de Conserve din Coșnița.

Începuse o perioadă fierbinte. Fiecare zi era trăită ca și cum ar fi fost ultima. Risca cu viața, iar gloanțele șuierau pe lângă el. La un moment dat, au fost nevoiți să se retragă după ce mai mulți colegi au fost răniți de mine. Drumul care ducea spre linia separatiștilor fusese minat.

„Pe 7 aprilie m-a chemat comandantul și mi-a spus că vom face o misiune de deminare. Eu, fiind de baștină din aceste locuri, cunoșteam bine fiecare potecă. Ne-am dus într-un loc unde trebuia să facem o cărare pe marginea Nistrului. Veniseră patru băieți de la Coșnița și alții din plutonul nostru – eram nouă în total. Am mers pe drumul pe care îl știam. După doar câțiva pași am găsit, intuitiv, prima mină. Am scos cinci-șase mine și am reușit să facem o cărare de aproximativ un metru și jumătate. Am înaintat vreo 15–20 de metri și ne-am oprit pe o margine. Colegii au mers înainte să caute minele. După două-trei ore s-au întors cu doi saci plini de mine. Erau foarte multe și nu reușeam să le scoatem până dimineața”, își amintește Ilie Ilievici.

Teritoriul din spatele satului Pohrebea, în partea spre Lunca, Dubăsari, era minat. Acolo se duceau luptele. Drumul lega cele două linii ale frontului.

„Acolo este o râpă adâncă, cu copaci mari și deși, și doar pe acel drum se putea trece. Drumul era minat – era drumul dintre linia noastră și linia lor. Se pregătea un atac. Trebuiau cercetate drumurile, iar noi am mers în misiune de cercetare și dezamorsare. Eu eram primul, băieții veneau după mine. Era noapte, nu vedeam aproape nimic. Un băiat a făcut jumătate de pas înapoi și a călcat pe o mină – era genistul de la Chișinău. Instinctiv, am pus mâna și o schijă mi-a intrat în față și în mână. Am fost rănit la mână și la față. Colegul căzuse pe spate. Un alt băiat a călcat pe o altă mină. Ne-am acordat reciproc primul ajutor și am reușit să ieșim de acolo. Atunci am rămas fără un ochi”, povestește veteranul.

Misiunea din 7 aprilie a pus capăt participării polițistului Ilie Ilievici pe front. A urmat o perioadă lungă de tratament și reabilitare. Deși medicii l-au declarat invalid de război, și-a continuat activitatea în Poliție. Colegii l-au susținut printr-un demers către Ministerul Afacerilor Interne, iar el a mai muncit încă doi ani în sistem. Pentru eroismul de care a dat dovadă în Războiul de la Nistru, plutonierul Ilie Ilievici a fost decorat cu Ordinul „Ștefan cel Mare”.

De atunci a rămas în satul său natal, Pohrebea, păzindu-i, în toți acești ani, pacea și liniștea. Cei doi copii ai săi și-au întemeiat propriile familii, ducând mai departe o viață marcată de amintirea războiului.

„Fiica muncește într-o companie de proiectări energetice înregistrată în Republica Moldova. Este căsătorită cu un băiat din Dubăsari. Ginerele a lucrat polițist la Coșnița”, spune veteranul.

După ce a văzut războiul și numeroase guvernări perindându-se pe la Chișinău și Tiraspol, veteranul susține că orice decizie privind viitorul țării trebuie bine gândită. În opinia sa, Republica Moldova ar trebui să adere la Uniunea Europeană doar împreună cu regiunea transnistreană.

„Pe 7 aprilie 2009, când au fost protestele violente de la Chișinău, fiul meu era acolo și vorbea despre necesitatea schimbărilor în țară. Da, vrem schimbări, dar ele trebuie bine gândite. Aderarea la UE trebuie făcută, dar și aici trebuie să ne gândim bine. Se spune că Transnistria să adere mai târziu. Cum așa? Ce vor face oamenii din Pîrîta, din Doroțcaia? Vor pune granița aici, pe Nistru? Oamenii vor rămâne nici încolo, nici încoace. Integrarea cu Rusia nu va fi – acest lucru îl înțelegem astăzi cu toții”, afirmă el.

La 25 de ani de la încheierea ultimei misiuni de deminare în zona satului Pohrebea, comunitatea își amintește cât de lung a fost drumul spre siguranță. În perioada 5 mai – 12 august 2000, 49 de militari ai Armatei Naționale au participat la operațiuni de curățare a teritoriului de explozibili, sub conducerea generalului de brigadă Vitalie Stoian. Potrivit datelor oficiale, au fost depistate și neutralizate peste 300 de obiecte explozibile, inclusiv mine antipersonal – un pericol constant pentru localnici.

Timp de opt ani, oamenii au trăit cu teama la fiecare pas. Mulți evitau să-și lucreze pământurile, să meargă în livezi sau în vii. Fiecare bubuitură stârnea panică, iar fiecare zi era o confruntare tăcută cu riscurile rămase în urma conflictului.

Putea fi evitat războiul de la Nistru din 1992? „Nu cred”, afirmă, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Agenția Informațională de Stat Moldpres, Mihai Rotari, fost polițist al Comisariatului din Dubăsari. „Tensiunile începuseră cu mult mai devreme”, își amintește veteranul despre cea mai tristă perioadă din viața sa, trăită la o vârstă frumoasă: avea doar 31 de ani. „Noi nici nu am părăsit teritoriul războiului”, a continuat Mihai Rotari, descrețindu-și fruntea.