MOLDOVA SUNT EU // „Mi-au luat copilăria, dar nu și credința în Dumnezeu”. Povestea Teclei Cemîrtan, femeia care a supraviețuit deportării

Tecla Cemîrtan din satul Cobîlea, raionul Șoldănești, la ai săi 84 de ani poartă în suflet amintirile unei copilării marcate de deportare. A fost deportată la vârsta de șapte ani, împreună cu familia sa numeroasă, fiind cea mai mare dintre cei zece copii. Viața a pus pe umerii ei responsabilități pe care puțini copii ar fi putut să le ducă. Și-a ajutat frații și surorile să crească, le-a fost sprijin la momentele importante din viață – la întoarcerea din armată, la nunți, la întemeierea propriilor familii. Dar, odată cu trecerea anilor, își petrece pe ultimul drum frații alături de care a împărțit suferința, speranța și dorul de casă. Povestea femeii este despre memorie, familie, demnitate și puterea de a merge mai departe.

Am găsit-o pe Tecla Cemîrtan pe prispa casei sale, privind spre drumul care trece prin fața gospodăriei. În ochii ei se adună aproape un secol de istorie, iar în suflet – o viață întreagă de încercări – marcată de foamete, deportare, frig, sărăcie și lacrimi.

Astăzi vorbește rar despre durerea ei. Dar când începe să povestească, fiecare amintire pare să fie trăită din nou. Până la șapte ani, Tecla Cemîrtan a avut o copilărie frumoasă, o familie unită, într-o gospodărie mare, cu pământ lucrat cu trudă, părinți și bunici respectați în sat.


„Până la deportare, am avut o copilărie foarte frumoasă. Părinții aveau grijă de noi, oamenii veneau unii la alții, stăteau de vorbă, se ajutau. În casa noastră nu lipsea mâncarea, prin trudă aveam de toate, nu duceam lipsuri, iar viața de zi cu zi era sprijinită de credința în Dumnezeu. Eram fericiți fără să știm de greutățile care ne așteaptă”, povestește femeia.




Noaptea care a rupt o copilărie

Totul s-a schimbat brusc. Era după miezul nopții când mașinile au intrat în sat. Soldații au început să bată la porți și să scoată oamenii din case.


„Era vremea cireșelor. M-am ascuns după un șopron. Eram copil și m-am speriat. Bunica mulgea vaca. Țin minte și acum că mi-a dat o cană cu lapte cald. Un soldat m-a prins și m-a dus direct în mașină. După aceea am plecat”, a spus femeia.


Familia nu știa unde merge și de ce pleacă, dacă se va mai întoarce vreodată acasă. În vagoane au fost înghesuite zeci de familii. Unii fuseseră luați direct de la masă, alții chiar de la propria nuntă. Tecla Cemîrtan își amintește și acum de un mire ridicat și luat în haine de ceremonie. Ulterior, două săptămâni au mers cu trenul spre necunoscut.


„În vagon nu era nimic. Nici paie, nici paturi. Era o căldare cu apă și un cârlig. Nu era mâncare. Dar nici nu-ți era foame, de la atâta durere nu simțeai foamea. În amintesc că fratele tatălui ne-a transmis niște cireșe ascunse într-o pălărie”, afirmă aceasta.




Viața în exil

După un drum lung, familia a ajuns în regiunea Kurgan din Siberia. Acolo începea o altă luptă – cea pentru supraviețuire. Casa în care au fost cazați era aproape distrusă, iar împreună cu ei locuia un soldat, care îi monitoriza.

Tatăl femeii muncea la tăiat lemne, mama la făcut cărămizi. Copiii creșteau printre păduri și locuri pustii.


„Trebuia să supraviețuim. În două săptămâni am învățat să vorbim rusește. De la început, știam doar câteva cuvinte, dar din nevoie le-am învățat pe toate. Tata lucra în pădure, mergeam și noi cu el. Acolo, de mică am învățat să tai lemne. Primul an a fost cel mai greu, era foamete. Stăteam la coadă de cu seară pentru câteva felii de pâine”, remarcă Tecla Cemîrtan.


Dar dintre toate amintirile, una i-a rămas în suflet - primul Paște petrecut în deportare.


„O bătrână a găsit un ou și l-a vopsit în roșu. Nu știu cu ce. Oul acela a trecut din mână în mână prin tot satul. Așa am știut că este Paștele. Nimeni nu avea nimic, dar oamenii voiau să simtă că este sărbătoare”, povestește femeia copleșită de emoții.




Lacrimile părinților

În deportare, copiii au învățat să citească durerea în tăcerea părinților. Mama plângea aproape în fiecare zi. Tata își ascundea lacrimile, dar copiii le vedeau.


„Rar era zi în care să nu plângă unul dintre ei. Noi nu îndrăzneam să întrebăm. Vedeam că suferă, dar eram prea mici ca să înțelegem totul”, a adăugat aceasta.


Nimeni nu le explica de ce au fost deportați și nu le spunea când se vor întoarce. Singurul lucru care îi ținea în viață era speranța.


„Mama ne spunea mereu că într-o zi vom reveni acasă. Cu gândul acesta trăiam. Dacă nu aveam speranța asta, cred că era mult mai greu. Mai târziu, ne-am mutat cu traiul în altă localitate. Am început a vorbi cu bunica prin scrisori, ne trimitea prune uscate. Mama ne spunea că acolo unde ne-am născut sunt multe fructe gustoase”, remarcă Tecla Cemîrtan.


Întoarcerea acasă

După ani de exil, familia a primit permisiunea să se întoarcă. Drumul spre casă a fost lung și greu. Zăpezi mari, trenuri, așteptare. Momentul în care au văzut din nou pământul natal a fost unul deosebit și memorabil.


„Când s-a văzut satul, fratele meu mi-a spus: «Tecla, vezi? Asta e Moldova!» Pentru el, Cobîlea era toată Moldova. N-am uitat niciodată cuvintele acestea”, își amintește femeia.


Acasă însă nu-i aștepta casa pe care o lăsaseră. Locuința era deteriorată și folosită de colhoz pentru depozitarea cerealelor. Nu aveau unde trăi. Rudele i-au primit pe rând, iar familia a început din nou de la zero.

Ca fiică mai mare, Tecla a devenit sprijin pentru întreaga familie. A mers după pâine kilometri întregi, a stat la cozi, a muncit pe câmp, a vândut produse în piețe, a crescut frați mai mici și, mai târziu, propriii copii. După multe drumuri, familia a reușit să-și întoarcă casa.

Când s-a căsătorit, a luat-o iar de la capăt, viața fiind plină de greutățile acelor timpuri.


„Când am născut primul copil nu aveam aproape nimic. Cu banii de la nuntă am cumpărat un sac de făină, să avem cu ce crește copilul. Mă duceam la muncă și prin pădure veneam să-l hrănesc. Așa erau vremurile”, accentuează femeia.


Împreună cu soțul său, Tecla Cemîrtan și-a ridicat casa în care locuiește și astăzi.


„Am muncit enorm de mult pentru casa aceasta. Numai Dumnezeu știe cât de greu a fost. Când m-am mutat aici, ploua prin acoperiș. Dar am adus icoana, lada cu zestre și copiii. Aici am trăit și de aici nu mă mai duc nicăieri”, remarcă aceasta.




Lecția unei generații

După opt decenii de viață și greutățile prin care a trecut, Tecla Cemîrtan vorbește despre oameni, despre respect și despre pace.


„Doar credința în Dumnezeu m-a ajutat să merg mai departe. Tinerii trebuie să știe cât de greu ne-a fost. Uneori nu prețuim ceea ce avem. Libertatea și pacea nu sunt lucruri care vin de la sine. Acestea trebuie păstrate și apărate. Le zic mereu copiilor și nepoților să se respecte și să se ajute. Omul trebuie să rămână om”, spune aceasta.


Astăzi, când vede imaginile războiului din Ucraina, ochii i se umplu din nou de lacrimi.


„Când văd ce se întâmplă, plâng. Dumnezeu să ferească pe toată lumea de război. Eu știu ce înseamnă să fii smuls din casa ta și să nu știi dacă te vei mai întoarce aici vreodată”, a menționat Tecla Cemîrtan.


După ani grei și zbucium, cea mai mare dorință a femeii care a supraviețuit deportării este să fie pace.


„Pacea este lucrul cel mai important pe lume. Dacă este pace, omul poate trăi, poate munci și poate crește copii. Fără pace, nu mai contează nimic”, a remarcat femeia.




Povestea Teclei Cemîrtan nu este doar istoria unei femei. Este istoria unei generații care a fost ruptă de acasă, dar care nu și-a pierdut credința, demnitatea și puterea de a merge înainte.

Astăzi se împlinesc 85 de ani de la primul val al deportărilor staliniste care a avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, o tragedie de proporții pentru populația din Basarabia și Bucovina de Nord. Operațiunea a fost organizată de autoritățile sovietice în contextul politicii de epurare a „elementelor antisovietice” și a dus la deportarea forțată a peste 30 000 de persoane, inclusiv 5 000 de copii, în Siberia și Kazahstan.

La 6 iulie 1949 a avut loc cel de-al doilea și cel mai mare val al deportărilor staliniste din Moldova, când peste 35 000 de persoane, majoritatea femei și copii, au fost trimise în cele mai îndepărtate regiuni ale fostei Uniuni Sovietice.

Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat membrii organizațiilor religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului. Atunci, au fost deportate peste 720 de familii, aproximativ 2 600 de persoane.