Scriitorul și pedagogul Aurelian Silvestru – o viață între lupta pentru limba română și educația generațiilor

Exmatriculat de la universitate în 1966 pentru că a cerut revenirea la limba română și grafia latină, scriitorul Aurelian Silvestru avea să devină, peste două decenii, unul dintre participanții la evenimentele care au schimbat destinul Republicii Moldova. La 31 august 1989, s-a numărat printre zecile de mii de oameni veniți în Piața Marii Adunări Naționale pentru a susține limba română și grafia latină.

Și-a dedicat întreaga viață copiilor și educației, alegând să rămână în afara politicii. După proclamarea Independenței, împreună cu scriitorul Nicolae Dabija, cu care a legat o prietenie de o viață, a editat prima carte de istorie pentru copii, „Daciada”, care ulterior a fost arsă în piața de la  Tiraspol.

În 1990, Aurelian Silvestru a contribuit la stabilirea primelor legături cu România în domeniul educației, oferindu-le copiilor și tinerilor din Republica Moldova posibilitatea de a-și continua studiile peste Prut. A creat, de asemenea, Asociația „TOCONO” – „Totul pentru copiii noștri”, devenită parte a eforturilor sale de a deschide noi oportunități pentru generațiile tinere.

Scriitor, pedagog și întemeietor al primei școli private din Republica Moldova, Aurelian Silvestru este reprezentantul unei generații care a revendicat schimbarea, modernizarea educației și desprinderea acesteia de moștenirea sovietică.

Viața sa se împarte, simbolic, în două perioade – până la Independență și după –, fiind martor ocular al unor evenimente care au făcut istorie. În povestea sa se regăsesc lupta pentru limba română, renașterea națională, începuturile relațiilor educaționale cu România și efortul de a construi un sistem de educație în care copilul să fie în centrul atenției.



Fotografie din arhiva personală a lui Aurelian Silvestru.

Generația care nu s-a bătut cu pumnul în piept

Pentru Aurelian Silvestru, lupta pentru limba română și grafia latină a început cu mult înainte de 1989, încă din anii studenției. Avea 17 ani, pe când era student la Facultatea de Filologie și alături de alți tineri a cerut revenirea la grafia latină și posibilitatea de a studia literatura română la universitate. Printre colegii săi se numărau scriitorii Nicolae Dabija și Vasile Romanciuc. Reacția autorităților nu s-a lăsat așteptată. Tinerii au fost chemați la Securitate, interogați și, în cele din urmă, exmatriculați. Era anul 1966. 

Exmatricularea nu l-a făcut să renunțe la studii. A plecat la Bălți, unde a urmat Facultatea de Psihologie. Rectorul de atunci, Ion Borșevici, a decis să-i ofere o șansă, în pofida „trecutului” său academic.



Aurelian Silvestru și Nicolae Dabija în anii de studenție. Fotografie din arhiva personală a lui Aurelian Silvestru.  

Aurelian Silvestru: „Eu fac parte din generația care nu s-a bătut niciodată cu pumnul în piept, dar de fiecare dată când a fost nevoie a pus umărul. Atunci când e vorba de soarta neamului, soarta copiilor, de viitorul țării, dacă ești un intelectual adevărat, nu poți rămâne indiferent pe marginea drumului, să privești cum alții se jertfesc, iar tu să stai în comoditatea ta personală.

Inacceptarea felului de a fi când era Uniunea Sovietică, și în școală, și la universitate, s-a manifestat printr-o lovitură pe care am primit-o la 17 ani, când eram student la ziaristică. S-a deschis atunci ziaristica la Facultatea de Filologie. Eram într-un grup cu Vasile Romanciuc, cu Nicolae Dabija, cu Vasile Spinei, cu mai mulți, 25 de tineri selectați dintr-o promoție dublă, că atunci am terminat zece și 11 clase într-un singur an, 1966 era. Atunci, cu entuziasmul pe care îl aveam noi, în virtutea tinereții, eu eram cel mai tânăr dintre ei, eram după zece clase, ceilalți veniseră după 11, am început și noi a bate pe la ușile sufletului și a cere grafie latină, a cere să studiem literatura română la universitate.



 Aurelian Silvestru și Nicolae Dabija în anii de studenție. Fotografie din arhiva personală a lui Aurelian Silvestru.  

Sigur că am fost imediat somați de securitate, luați la interviuri, puși la ungher și, în cele din urmă, exmatriculați de la universitate. Am reușit după asta să mă ridic. M-am dus la studii la Bălți, la Facultatea de Psihologie. Acolo m-a ajutat foarte mult rectorul Ion Borșevici, care m-a apărat și mi-a dat un sfat: „Niciodată să nu încerci să zbori înainte de a avea aripi”. Am terminat cu mențiune institutul și am fost lăsat la catedra Psihologia copilului.

Noi, tineretul de atunci, am încercat să zburăm, doar că nu știam că nu avem aripi”.



Scrisoarea celor 66: curajul de a cere limba română

Scrisoarea celor 66 de intelectuali, publicată la 17 septembrie 1988 în ziarul „Învățământul public”, a fost unul dintre momentele care au pregătit terenul pentru marile schimbări naționale de la sfârșitul anilor ’80. Printre semnatarii documentului s-a numărat și Aurelian Silvestru, care a cerut revenirea la grafia latină și recunoașterea limbii române drept limbă de stat. Documentul fusese inițial semnat de aproximativ 200 de intelectuali, însă, pe fondul presiunilor exercitate asupra semnatarilor, numărul acestora s-a redus la 66. Astăzi, numele celor 66 de semnatari se regăsesc pe o tablă comemorativă instalată la Biblioteca Națională.

Pentru Aurelian Silvestru, lupta pentru limba română și grafia latină a continuat în stradă, în cadrul marilor manifestații din perioada Renașterii Naționale. El își amintește rolul important pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în formularea și promovarea revendicărilor naționale. Perioada Renașterii Naționale a fost însă însoțită și de tensiuni și momente de confruntare. Aurelian Silvestru povestește despre mobilizarea oamenilor în fața tancurilor trimise pentru a dispersa mulțimea.

Aurelian Silvestru: „Am făcut doctorantura la Moscova, la psihologie. Când am revenit la Institutul de Cercetări Științifice în Pedagogie, începuse dezghețul: reformele anunțate de Gorbaciov. Chiar dacă Uniunea Sovietică încă nu era desființată, în 1988 am fost printre cei 66 de intelectuali care am semnat o scrisoare către Comitetul Central al partidului să revenim la grafia latină, să fie limba română limbă de stat, să fie recunoscută, că nu e limba moldovenească, dar e limba română. Am aflat peste ani că era gata să se dea ordin ca noi toți să fim arestați și duși unde este locul.

La început, această scrisoare a fost semnată de 200 de intelectuali, dar au început presiunile și dintre ei au rămas doar 66. Au venit și la mine și mi-au spus că mă vor da afară de la lucru, eram atunci șeful laboratorului de psihologie, înființasem primul laborator de psihologie din Republica Moldova la Institutul de Cercetări Științifice în domeniul pedagogiei. Am zis nu și am lăsat să fiu inclus acolo pe lista celor 66 care au cerut limba română. Acum există o tablă comemorativă la Biblioteca Națională. Acolo sunt toate numele.

Au fost oameni foarte cunoscuți care, din păcate, s-au retras, cred că s-au temut, au fost prea intimidați, dar a fost încă un pas prin care noi am încercat să afirmăm ceea ce a fost firesc pentru un neam, că suntem același popor, avem aceeași limbă. 

Decizia din 31 august 1989 de revenire la grafie latină a fost în primul rând rolul Uniunii Scriitorilor, a fost o decizie adoptată de scriitori care ulterior a trecut în piață.

Când s-au întâlnit 120 de mii de oameni veniți din toată republica, veneau oamenii pe jos ca să insiste să se voteze, s-a hotărât ca această chestiune să se pună în discuție în Parlament. Clar că în Parlament erau diferite fracțiuni, erau mulți care luptaseră și până atunci, dar erau minoritari, trebuia să voteze toți. Atunci noi, cei care eram în piață, am înconjurat Parlamentul și nu am permis nimănui să iasă de acolo până nu se votează legea limbii cu grafie latină. 

A fost și perioada în care veneau să împrăștie lumea cu tancurile, grănizoanele lor. Lumea chiar s-a culcat în fața tancurilor (7 noiembrie 1988 n.a.). Am văzut și eu câțiva tineri care s-au culcat și mame care au îngenuncheat cu copiii în fața tancurilor. Se vede că acei copii din tancuri care primiseră ordin să tragă peste mulțime, în ei s-a trezit simțul omenesc, chiar dacă erau din alte republici, trimiși la armată, au oprit tancurile, a fost o mare victorie a poporului nostru. După asta a început să se reintroducă sufletul românesc în Republica Moldova”.



„Daciada”, manualul care a recuperat istoria pentru copii

După proclamarea Independenței Republicii Moldova, Aurelian Silvestru a ales să nu intre în politică, deși mulți dintre colegii și prietenii săi au făcut acest pas. Pregătirea sa de psiholog l-a făcut să creadă că schimbarea trebuie începută acolo unde se formează viitoarea generație – în școală. 

Una dintre primele sale preocupări a fost elaborarea unui manual care să le ofere copiilor o altă perspectivă asupra istoriei. Așa a apărut ideea „Daciadei”, concepută de Silvestru drept un manual pentru „lichidarea analfabetismului istoric”. L-a scris împreună cu scriitorul și publicistul Nicolae Dabija. Din cooperarea lor s-au născut câteva manuale pentru clasele primare. Fragmente au fost publicate în presa vremii, inclusiv în „Literatura și Arta” și „Învățământul public”.

La mai bine de trei decenii distanță, „Daciada” a revenit la cititori. Manualul a fost reeditat în urmă cu doi ani, la insistența Doinei Dabija, fiica lui Nicolae Dabija.

Aurelian Silvestru: „Când au început evenimentele care s-au întâmplat după desființarea Uniunii Sovietice, mi-am dat seama că să mă bag în politică, așa cum s-au dus mulți dintre colegii mei, inclusiv de la Uniunea Scriitorilor, prieteni pe care îi aveam, nu era pentru mine, eu aveam pregătirea psihologică. Eu știam că trebuie de făcut, în primul rând, o reformă acolo unde crește viitoarea generație, reforma învățământului.

Trebuie să renovăm școala națională, să introducem lucruri care nu mai erau până atunci, pentru că se preda altceva decât ceea ce trebuia. Primul lucru, m-am gândit să fac un manual de lichidare a analfabetismului istoric „Daciada”, l-am intitulat. Dar atunci era acea perioadă când un singur om nu putea fi autor de manual, trebuia să fie un colectiv de autori sau cel puțin doi. M-am dus la mai mulți prieteni de-ai mei de pe Uniune și ei mi-au zis că nu, dacă noi facem un așa manual, nimeni nu o să-l publice, nimeni nu o să vrea să îl editeze, ba chiar dimpotrivă, o să avem probleme.

M-am dus la Nicolae, eu cu Nicolae (Dabija – n.a.) suntem prieteni de la vârsta de 16 ani. Eu vorbesc despre el la prezent pentru că el, pentru mine, nu a murit.

Chiar a doua zi lucram la manual. Ne-am concentrat și am făcut două manuale: unul pentru clasa a doua și altul pentru clasa a treia. Lucram și la un manual pentru clasa întâi, deși copiii încă nu știau să citească în clasa întâi, doar mici povestioare despre istoria neamului. Știu că atunci, în „Literatura și Arta” și „Învățământul public”, se publicau fragmente din acea carte. Acum, peste ani, când m-am întâlnit cu profesorii din școli, unii dintre ei îmi aduc o mapă groasă cu articolele pe care le decupau, culegeau din ziare și le puneau grămăjoară despre istoria neamului, semnate de mine și de Nicolae Dabija. Asta mi s-a părut puțin, dar am editat acest manual, „Daciada”, care în 1992, când era război în Transnistria, împreună cu mai multe cărți, a fost ars în piața din Tiraspol.

Acum doi ani am reeditat manualul la insistența fiicei lui Nicolae, Doina Dabija, care a zis că foarte mulți din diaspora o tot sună și întreabă când și unde pot găsi „Daciada” pentru copiii lor de acolo, ca să îi învețe istoria neamului. Am făcut un manual-poveste, povești despre neamul nostru”.



TOCONO – „Totul pentru copiii noștri”

În anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, când instituțiile și structurile care lucraseră cu tinerii dispăruseră, scriitorul a decis să creeze o organizație dedicată copiilor și promovării culturii naționale. Așa a fost înființată asociația de creație TOCONO – Totul Copiilor Noștri, al cărei scop era să sprijine cultura națională și tinerele talente din domeniul culturii și al învățământului. Una dintre primele inițiative ale organizației a fost crearea unor oportunități de studii pentru copiii din Republica Moldova în România.

Aurelian Silvestru: „Mi s-a părut că e prea puțin să lucrez doar cu un manual și am zis: hai să deschid o asociație care să îi ajute pe copii. Am înființat asociația de creație ToCoNo (Totul Copiilor Noștri), care avea anume acest scop: să sprijine cultura națională și talentele care se dezvoltă în domeniul culturii și învățământului.

Mi-a dat Dumnezeu ideea să trimit copii din Republica Moldova la studii în România. Doi ani la rând, am fost singura organizație din Republica Moldova care adunam, printr-un aviz publicat în „Literatura și Arta”, copii din toată republica. Ei veneau, dădeau examen la limba română, matematică și istorie. Era anul 1990. Se duceau la universități, dar și la două dintre cele mai prestigioase licee din România: „Gheorghe Lazăr” din București și „Constantin Negruzzi” de la Iași. Am trimis și o învățătoare de aici, pentru că acei copiii din clasa a cincea trebuia să stea la cămin, un pedagog care avea grijă de ei.

Ulterior, această activitate a trecut sub egida Ministerului Învățământului, dar copiii treceau examenele la TOCONO”. 



„Prometeu”, școala care s-a născut odată cu Republica Moldova

Activitatea Asociației de Creație „TOCONO”, prin care copii și tineri din Republica Moldova erau selectați și trimiși la studii în România, a căpătat amploare după 1990. Ulterior, această activitate a trecut în gestiunea Ministerului Învățământului, iar Aurelian Silvestru a fost notificat că nu mai avea dreptul să o desfășoare.

Nu a renunțat, a căutat o altă cale de a apropia copiii din Republica Moldova de sistemul educațional românesc. Invita profesori din România.  Așa a apărut ideea înființării unei școli private, într-o perioadă în care legislația Republicii Moldova permitea doar învățământul de stat. Aurelian Silvestru avea elaborat un concept privind dezvoltarea personalității copilului în condițiile învățământului alternativ și a decis să-l transforme în practică.

Aurelian Silvestru: Ministerul Învățământului mi-a trimis o scrisoare că nu mai avem dreptul să trimitem copiii în România, asta e prerogativa Ministerului. M-am pomenit aruncat în afara acestui proces, și atunci m-am gândit: dacă nu îmi dați voi să trimit eu copiii la profesorii din România, am să aduc eu profesori din România la copiii din Basarabia.

Am venit cu ideea înființării unui liceu privat, știam că dacă faci o reformă într-o școală de stat, te leagă de mâini și picioare și nu poți face nimic. Să introduci limba română, religia, să introduci istoria românilor nu ai cum să o faci într-o școală de stat, pentru că acolo era totul pus pe cărămizile călite în epoca comunistă.

Am elaborat un concept de dezvoltare a personalității copilului în condiții de alternativă, deci în condițiile învățământului privat, și am cerut să mi se dea voie să îl aplic în practică.

Din 33 de membri ai Consiliului Ministerului, savanți și alte personalități, au votat 30 împotrivă și trei pentru. Era anul 1991. M-am dus la dl ministru, Nicolae Mătcaș, și el mi-a zis că potrivit legii doar învățământ de stat avem dreptul să facem în Republica Moldova. Și vă dați seama că învățământul de stat a rămas în vigoare până în 1995, când a fost aprobată noua lege a învățământului și s-a permis înființarea școlilor private. Până atunci legislația nu permitea așa ceva. Ministrul a răspuns că nu poate schimba decizia Consiliului, doar președintele țării.

M-am dus la Mircea Snegur cu un demers, consilierul pentru învățământ și cultură era Ion Borșevici, cel care a fost rectorul meu, și, față de mine, președintele l-a întrebat pe Borșevici: „Ivan Gavrilovici, dumneata garantezi pentru omul acesta?” Domnul Borșevici a răspuns: „Dle președinte, eu garantez ca pentru mine” și a scos stiloul din buzunar și a semnat: „Dl ministru Mătcaș, aveți acordul meu pentru înființarea acestei instituții”.

Pe 29 august a ieșit hotărârea de Guvern prin care se aprobă înființarea Liceului Prometeu ca experiment. TOCONO era ca fondator și, în același an, am luat două clase de întâi și o clasă de a cincea.

Foarte mulți învățători se temeau să vină într-o școală privată. Cine știe, se gândeau că vor rămâne fără lucru. Căutam cadre didactice prin România. Într-un timp am avut 20-24 de cadre didactice din România, lucrau împreună cu ale noastre. Am făcut prima unire în învățământ, în perioada 1991-1998, am adus cadre din România care au lucrat împreună cu profesorii noștri.

Vorbeau o limbă extraordinar de frumoasă, pe care noi nu o auzisem înainte. Ca după asta să spună: „Dl director, noi nu mai avem ce căuta aici, profesorii dvs. sunt mai buni decât noi. Ei lucrează foarte bine și vorbesc mult mai bine decât noi”. Eu i-am pus să lucreze într-o armonie și susținere reciprocă și asta a născut ceea ce se numește azi Liceul „Prometeu”.

Am introdus religia din prima zi în care s-a înființat Liceul Prometeu și vom fi pe stil nou și am început să construiesc și biserica. 



Noi am lucrat și cu copiii, și cu părinții. La noi veneau copii din familii alolingve și noi îi acceptam, vorbeau limba rusă acasă, dar dacă omul vrea să vină și vrea să vorbească limba română, îi acceptam și se duceau copiii acasă și îi învățau pe părinți cum să vorbească corect limba română. A fost un lucru care îți stârnea în același timp bucurie, dar era și o suprasolicitare, că trebuia să asişti la ore și să perfectezi documentația care nu era nicăieri, contracte de muncă, regulament intern, carnet de elev. Dar eram axat pe ideea că o școală poate asigura un viitor luminos pentru o țară, dacă școala vede în copil o comoară care apoi se poate transforma în sufletul țării”.



„În spatele tuturor realizărilor din prezent există jertfe făcute în trecut”

Pentru Aurelian Silvestru, viitorul Republicii Moldova trebuie privit prin prisma oamenilor și, mai ales, a copiilor și tinerilor. El consideră că apropierea de Uniunea Europeană reprezintă o direcție firească pentru țară. În același timp, vorbește despre necesitatea solidarității și a unei viziuni care să pună interesul național mai presus de interesele politice de moment. Scriitorul vorbește și despre relația cu România și despre ideea Unirii, pe care o vede drept o posibilitate de consolidare, nu de pierdere a identității.

Pentru tinerii și oamenii care se află astăzi în poziții de decizie, Aurelian Silvestru are un mesaj legat de memorie și responsabilitate. El consideră că prezentul nu poate fi construit fără recunoașterea sacrificiilor și a eforturilor generațiilor care au precedat-o.

Aurelian Silvestru: „Eu am luptat cu mijloacele care îmi erau la îndemână, prin învățământ, cultură, scrieri, dar nu am fost în liga prietenilor care au fost politicieni. De când am fost exmatriculat și am primit acel sfat să îmi cresc mai întâi aripi, m-am ferit de partide și politică, am uns singur partid pentru care cred că ar fi bine să voteze toată Republica Moldova: este partidul copilului. Acesta e partidul pentru care e bine să luptăm cu toții.

Acum, când Republica Moldova a împlinit 35 de ani de la proclamarea independenței, avem motive de bucurie și speranță. Slavă Domnului că putem trece spre Europa, România. Este o perioadă în care independența noastră este confirmată.

Să nu uităm că în spatele tuturor realizărilor din prezent există jertfe făcute în trecut, jertfe ale intelectualității, jertfe ale oamenilor din cultură, există visuri nerealizate ale miilor de oameni care au fost deportați, care au suferit de pe urma unui regim nedrept”.



Aurelian Silvestru s-a născut la 1 octombrie 1949, în satul Cușelăuca, raionul Șoldănești. Este scriitor, psiholog, publicist și pedagog, doctor în psihologie. A activat la Institutul Pedagogic din Bălți și la Institutul de Cercetări Științifice în Domeniul Pedagogiei din Chișinău. În 1991 a fondat Liceul Experimental de Creativitate și Inventică „Prometeu”, fiind director-fondator al instituției, considerată prima școală privată din Republica Moldova. 

Este autorul mai multor cărți de psihologie, literatură și istorie pentru copii, printre care „Cunoaște-te pe tine însuți”, „Vârsta barierelor”, „Daciada”, realizată împreună cu Nicolae Dabija, „Noi și biografia omenirii”, „Ispita nemuririi”, „Dincolo de imposibil” și „Cel rătăcit”. În 1991 a devenit și președinte al Asociației de Creație TOCONO. 

Pentru activitatea sa în domeniul educației și culturii, Aurelian Silvestru a fost distins cu Ordinul Republicii și cu Ordinul „Meritul Cultural” al României.