Teatrul Național ”Mihai Eminescu”: 100 ani de la fondare

Chişinău, 23 aug. /MOLDPRES/. Pe 6 octombrie se vor împlini 100 de ani de la înființarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” (TNME) cu statut de teatru național. Deschiderea instituției a fost influențată de mai multe inițiative venite din partea unor personalități ale culturii române și a unor instituții de cultură. Subiectul zilei de astăzi este intitulat ”1958 – spectacolul „Ovidiu” de Vasile Alecsandri - un nou pas spre afirmarea culturii române”, informează MOLDPRES. 
Solicitat de agenție, directorul TNME, Petru Hadârcă a menționat că după ce în martie 1957, Andrei Lupan, care deținea funcții înalte de rang unional în ierarhia de partid, a somat conducerea Teatrului Moldovenesc muzical dramatic să monteze dramaturgie clasică românească, numită oficial moldovenească, regizorul Victor Gherlac a montat drama lui Vasile Alecsandri „Ovidiu”. Acest spectacol a fost un nou pas spre afirmarea culturii române și mai ales a limbii române în varianta sa cultă, literară.
Premiera a avut loc în noiembrie 1958, cu Petru Baracci în rolul titular. Iar în 1959, în distribuția a doua, în acest rol, a intrat și Eugeniu Ureche. Era un rol pe care îl râvnise. Spectatorii din Chișinău i-au primit cu entuziasm egal pe cei doi interpreți. 
”Potrivit criticului și istoricului de teatru Leonid Cemortan, „Ovidiu-Baracci, bărbat încă tânăr (avea 30 de ani, era plin de bucuria vieții. (...) releva mai ales nuanțele lirice, interioare, sufletești ale ilustrului poet al Romei, iar Eugeniu Ureche (care avea 43 de ani) s-a străduit nu numai să evidențieze trăsăturile eroului, ci și să reliefeze semnificațiile etico-morale ale dramei sale, care avea adânci rezonanțe de ordin social-filozofic”. În plus, Eugeniu Ureche avea o manieră aparte de recitare a versurilor, în stilul ritmic-monumental și cantabil al versurilor latine. Spectacolul a fost prezentat și la Moscova, în 1960, în cadrul Decadei culturii moldovenești. Deși, se spune că Victor Gherlac nu agrea interpretarea lui Ureche, iar un critic de la Moscova s-ar fi referit la exagerări declamative, un alt critic, dimpotrivă a fost impresionat de „înalta cultură interpretativă a versurilor” și afirma că, deși nu cunoaște limba, „a fost vrăjit de muzicalitatea versurilor” rostite de actor. Cred că Eugeniu Ureche urma modelul maeștrilor săi din teatrul românesc pe care îi văzuse în interbelic, și despre care a vorbit pentru prima dată în public, abia în 1990, chiar aici, la Radio-Moldova.
Într-un interviu pentru Nelly Harabara, el a povestit cu emoție că văzuse de mai multe ori spectacolul Teatrului Național românesc, cel din 1932, cu Constantin Mitru în rolul lui Ovidiu, cu Maria Cosmacevscaia în rolul Corinei, Costache Antoniu în Barrus, și că era pur și simplu încântat de Ovid Brădescu care-l interpretase magistral pe Cezar. Atunci, în 1932, fusese un spectacol impresionant și prin decorurile fastuoase ale lui Nesvedov și Șugailov.
Și spectacolul sovietic impresiona prin decoruri și costume impunătoare, realizate de Anatolii Șubin. Victor Gherlac realizase cu minuțiozitate scenele de masă în care era încadrată întreaga trupă. „Spectacolul avea un aspect sărbătoresc, oarecum solemn”, cum spune Cemortan. În rolul Iuliei au jucat Ecaterina Cazimirov și Constanța Târțău, în Corina s-au produs Domnica Darienco și tânăra Viorica Chircă”, a subliniat directorul TNME.
Potrivit sursei citate, în 1958, spectacolul ”Ovidiu” a fost unul emblematic, nu doar sub aspectul realizărilor artistice, dar mai ales prin ecoul social-emoțional pe care l-a avut asupra conștiinței colective. El marca o victorie în plus împotriva curentului de „slavizare a limbii moldovenești”. O mărturie prețioasă în acest sens a fost lăsată de Ion Ungureanu, în jurnalul pe care îl scria în 1958: „În acea primă montare s-a semnalat chiar progresul actorilor în însușirea limbii literare, fapt neglijat mai înainte. (...) În munca lor ar trebui să le servească drept criteriu faptul că o mică abatere în rostire e o disonanță urâtă”. Ungureanu mai notează un detaliu interesant despre cenzura unor expresii din text: „Regizorul își depune toată silința pentru a sublinia creșterea laitmotivului tragic, pentru a accentua evoluția lui Ovidiu de la un cântăreț al dragostei la un poet cu adânci note sociale și, deodată, același regizor – printr-o simplă trăsătură de condei – scoate din ultimul monolog al protagonistului una dintre cele mai importante fraze: «Dumnezeiri!... Nu, ginta latină-n veci nu moare!»
”Chiar și așa, a fost o altă, mare, victorie. A fost un semn oficial, public, al faptului că literatura română-moldovenească nu mai este prohibită, ci, dimpotrivă, este ridicată la nivel de model demn de urmat. Un bun simbolic, care fusese interzis și ieșise din uzul comunicării publice, un bun simbolic pentru care mulți pătimiseră, devenea din nou accesibil și putea fi inclus în circuit public. Deși nu era numită limbă română, limba textelor lui Vasile Alecsandri era aceeași pe scenele de la Chișinău, ca și la Iași sau București. Iar diferențele de articulație și pronunțare nu afectau esența ei expresivă. Teatrul este o artă a emoțiilor și a inteligenței, care se trăiește pe viu și are puterea de a trezi spiritul și de a uni inimi”, a mai spus Petru  Hadârcă.
Surse documentare: Igor Cașu, ”Revoluția silențioasă: revizuirea identității naționale în Moldova Sovietică la apogeul „dezghețului” lui Hrușciov”, în ”Plural”, vol. 3, nr. 1, 2015; Leonid Cemortan ”Prietenul nostru teatrul”, 1983; Leonid Cemortan, „Actorul Eugeniu Ureche”, 2005; Leonid Cemortan, ”Teatrul Național din Chișinău (1920-1935)”, 2000; Iurie Colesnic, ”Geneza Teatrului Național, 1818-1960 (O cronică)”,  Chișinău, 2016; Ion Ungureanu, ”Teatrul vieții mele, în trei acte și fără antracte”, vol. I,  Chișinău, 2012.