INTERVIU MOLDPRES // Directoarea Teatrului „Alexie Mateevici”, Elena Frunze-Hatman: „Publicul își dorește să se regăsească în ceea ce vede pe scenă”

„Teatrul evoluează firesc și frumos, pentru că este viu și se racordează permanent la realitățile sociale”, afirmă directoarea Teatrului „Alexie Mateevici”, Elena Frunze-Hatman, subliniind rolul artei scenice de a reflecta prezentul și de a crea o legătură autentică cu publicul.

„Astăzi, publicul își dorește să se regăsească în ceea ce vede pe scenă, să simtă că teatrul reflectă viața reală”, a declarat Elena Frunze-Hatman în interviul oferit în exclusivitate pentru MOLDPRES.

Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău este una dintre instituțiile culturale cu o identitate artistică distinctă din Republica Moldova, având rădăcini în mișcarea teatrală poetică de la sfârșitul anilor ’70. Istoria sa începe în 1979, când actorul și regizorul Andrei Vartic a fondat Teatrul Poetic pe lângă Filarmonica de Stat din Moldova, un proiect inovator care aducea poezia pe scenă și propunea o formă de expresie artistică neconvențională pentru acea perioadă.

MOLDPRES: Cum reușește Teatrul Poetic „Alexei Mateevici” să depășească limitele scenei clasice și să ajungă la publicul din întreaga țară, în special din comunitățile mai îndepărtate, pentru a trezi interesul și dragostea pentru teatru?

Elena Frunze-Hatman: Este important pentru noi ca mesajele pe care le transmitem să ajungă dincolo de bula noastră, să nu trăim doar în spațiul pe care credem că îl controlăm. Ne propunem să ajungem la sufletele și inimile celor din comunitățile îndepărtate, să le vorbim despre teatru, să le trezim interesul și dragostea pentru a veni la spectacole. În același timp, dorim ca relația să fie reciprocă: ca publicul din zonele îndepărtate să aibă ocazia să ajungă la teatru, mai ales că noi nu ne limităm la a juca spectacole doar în sala noastră de la teatru, ci mergem cu ele în deplasare, prin raioane și sate mai îndepărtate ale Republicii Moldova. De exemplu, toamna trecută am avut 33 de deplasări cu spectacole și întâlniri tematice, cu discuții despre texte dramatice, întâlniri creative între noi, scriitori, actori și publicul din mai multe sate, nu doar cele din apropierea Chișinăului.

Inițial, la începutul discuțiilor, publicul poate fi reticent, la fel și părinții sau pedagogii care vin cu elevii. În unele sate, un spectacol este privit mai mult ca o ieșire socială, un fel de „club”, iar obiceiurile din trecut persistă – oamenii vin cu gustări sau alte mici obiceiuri. Însă, treptat, prin dialog și implicare, reușim să-i cucerim și să transformăm această reticență într-o experiență de participare activă.

Scopul nostru este ca informația pe care o transmitem să fie nu doar livrată, ci și asimilată de public, astfel încât fiecare deplasare să fie cu adevărat utilă și transformatoare, nu doar o bifare a unui spectacol jucat în fața unor comunități îndepărtate.

Publicul din Chișinău este, aș spune, „alintat” în sensul frumos al cuvântului, pentru că aici există foarte multe teatre. În restul regiunii, teatrele sunt mai puține. Din acest motiv, publicul are de unde alege și concurența este foarte mare.

Mai mult, spectacolele se suprapun uneori în aceeași zi și la aceeași oră, pentru că aceste zile – în special sfârșitul de săptămână – sunt când oamenii își formează obiceiul de a merge la teatru și există o predispoziție mai mare pentru participare.

MOLDPRES: Cum influențează colaborările cu actori și regizori de peste Prut evoluția Teatrului Poetic „Alexei Mateevici” și direcția sa artistică?

Elena Frunze-Hatman: În primul rând, este o bucurie. Mi-am propus acest lucru încă de la începutul activității mele în calitate de directoare a teatrului, chiar din momentul în care am venit aici. Primul regizor pe care l-am invitat, într-o perioadă în care teatrul traversa o etapă dificilă, a fost Sorin Militaru din România.

Primul spectacol montat a fost „Iluzii”, în regia sa, realizat împreună cu actori de la Teatrul Național, precum Anatol Durbală și alți colegi, dar și cu echipa noastră. De la bun început am încercat să construim acest dialog cu teatrul de peste Prut. Avem foarte multe lucruri de învățat, iar schimbul de experiență este esențial.

Este, desigur, un beneficiu reciproc, dar pentru noi contează în mod special, pentru că ne ajută să ne raportăm la standarde înalte, pe care ni le-am asumat încă de la început. Spectacolul „Eu sunt vântul”, cu Marius Manole și Anatol Durbală, este un exemplu în acest sens. A fost montat în 2023 și s-a jucat timp de două stagiuni, după care teatrul a intrat într-un amplu proces de renovare, ceea ce a dus la o pauză de aproape doi ani.

Teatrul are acum o altă față, atât la propriu, cât și la figurat. Între timp, echipa s-a consolidat, s-a dezvoltat, iar repertoriul s-a conturat într-o direcție mai clară, cu o identitate artistică bine definită. Spectacolele se joacă, de regulă, cu sala plină. Este un spectacol-bucurie, atât pentru noi, cât și pentru public, pentru că propune un dialog special între actori și spectatori.

Textul este unul profund, filozofic și poetic, aproape ca o poezie. De altfel, ținem foarte mult ca textele din repertoriul nostru să fie selectate după criterii clare. Nu orice text, chiar dacă este valoros, ajunge să fie montat la noi. Căutăm acea dimensiune poetică și filozofică, acea profunzime care poate genera spectacole autentice.

„Eu sunt vântul” de Jon Fosse se încadrează perfect în această viziune și, în același timp, în parametrii spațiului nostru scenic.

Dacă observați, spectacolele noastre par create special pentru acest loc – de la text și regie până la interpretare. Acest lucru se datorează unei selecții riguroase și unei viziuni clare asupra identității teatrului pe care îl construim.



MOLDPRES: Peste 600 de spectatori au luat parte la prima ediție a Festivalului Internațional de Teatru Contemporan „Andrei Vartic”, desfășurat între 19 și 23 noiembrie 2025.  Cum a apărut ideea acestui festivalul și ce rol vă doriți să joace acest eveniment în dezvoltarea teatrului contemporan?

Elena Frunze-Hatman: Mi-aș dori foarte mult ca Festivalul „Andrei Vartic” să devină unul dintre cele mai cunoscute. Deocamdată este la prima ediție, dar a căpătat o amploare frumoasă, chiar peste așteptările noastre. Nu orice festival reușește, încă de la început, să aibă o vizibilitate atât de largă, cum s-a întâmplat în cazul nostru.

Am ținut foarte mult să apară acest festival, însă nu m-am grăbit să-l lansăm mai devreme. Îmi place ca lucrurile să fie așezate firesc, să apară într-o „casă curată”, unde totul este pus la punct. Așa a apărut Festivalul „Andrei Vartic”.

Am vrut să fie organizat într-un spațiu renovat, într-un cadru potrivit. Andrei Vartic este fondatorul Teatrului „Alexei Mateevici” și am ținut foarte mult ca acest festival să-i poarte numele. Este un festival dedicat teatrului contemporan, nu întâmplător. Nu doar pentru că noi montăm în special texte contemporane, ci și pentru că Andrei Vartic a fost un inovator, un reformator al teatrului.

Pe lângă festival, dezvoltăm și alte proiecte. De exemplu, organizăm de peste un an performance-uri poetice într-un spațiu alternativ, la demisolul teatrului. Am deschis acolo o sală foarte mică, cu doar 34 de locuri, care oferă o experiență intimă și specială.

De altfel, acest lucru definește și teatrul nostru – avem o sală mică și una foarte mică, ceea ce creează o relație apropiată cu publicul. În cadrul festivalului am avut trei premiere într-o singură săptămână. Unul dintre spectacolele prezentate a fost „Între noi e totul bine”, în regia lui Slava Sambriș, realizat în parteneriat cu Institutul Cultural Polonez de la București.

De asemenea, în cadrul festivalului am prezentat și alte premiere, precum monodrama „Lucruri care nu se spun”, de Maria Ivanov, în regia Anei Bateva, și „Ce va fi cu noi acum”, cu Nina Lefter, în regia lui Sergiu Chiriac. Ne-am propus să promovăm nu doar dramaturgia contemporană internațională, ci și autori autohtoni, inclusiv debutanți.

O altă producție importantă a fost coproducția cu Teatrul Mic din București – „Tristețe și bucurie în viața girafelor”, după textul lui Tiago Rodrigues. Spectacolul a fost prezentat atât la Chișinău, cât și la București, unde s-a jucat cu sala plină. Ne dorim să continuăm aceste colaborări și să dezvoltăm proiecte comune, inclusiv spectacole cu distribuții mixte, cu actori din Chișinău și București. Este un schimb de experiență valoros, care contribuie la dezvoltarea artistică a ambelor echipe.

MOLDPRES: În spectacolul „Lucruri care nu se spun”, de Maria Ivanov, aveți rolul principal. Cum se simte directorul teatrului în rol de actor pe propria scenă?

Elena Frunze-Hatman:  Pentru mine este mai complicat, pentru că este vorba și de foarte multe emoții. Mai ales că premiera a avut loc în ultima zi a festivalului „Andrei Vartic”, când am și închis evenimentul. Responsabilitatea a fost enormă – eram și președinta festivalului, dar și actrița în rolul principal dintr-o monodramă.

Sunt multe lucruri care se suprapun, însă, în timp, am învățat să le gestionez. Chiar și în timpul spectacolului, am un fel de dialog interior. Există momente în care, deși sunt în personaj și îl construiesc pe scenă, reușesc să mă detașez pentru o fracțiune de secundă și să privesc critic ceea ce fac. E ca și cum sunt simultan în rol și, în același timp, mă observ din exterior. Îmi verific prestația, reacția sălii, dacă totul decurge așa cum trebuie.

Este o atenție distribuită pe mai multe planuri. Nu sunt doar în scenă, ci funcționez cumva multilateral – atât ca actriță, cât și ca director. Nu spun că este neapărat corect sau greșit, dar aceasta este forma mea de a funcționa. Simt nevoia acestui tip de control și cred că este și o abilitate pe care încerc să o dezvolt. Este, desigur, o provocare și o responsabilitate. Nu pot spune că îmi doresc să apar foarte des pe scenă în această perioadă, pentru că rolul de director implică foarte multe sarcini – de management, organizare, dezvoltare, viziune.

Sunt multe lucruri care trebuie gestionate și nu îmi permit să mă opresc la ceea ce am realizat deja. Îmi doresc să merg mai departe, să dezvolt constant proiecte noi. Este o călătorie continuă, care nu se oprește, ci evoluează permanent. Din acest motiv, rolul de actriță rămâne, pentru moment, într-un plan secund.

Îl temperez conștient, chiar dacă bucuria de a fi pe scenă rămâne. Știu însă că va veni timpul, după încheierea mandatului, când mă voi putea dedica din nou mai mult scenei. Acum, prioritatea mea este să gestionez și să dezvolt teatrul.

MOLDPRES: Cum se naște un actor? 

Elena Frunze-Hatman: Cultura teatrală trebuie să fie cultivată, să crească și să se transmită mai departe. Când vorbim despre talent, munca și perseverența sunt esențiale. Este important să descoperi încă din copilărie chemarea interioară și să fii susținut de părinți sau de pedagogi. Dar talentul singur nu e suficient. Trebuie să-l șlefuiești, să-l transformi, să creezi licări și străluciri.

MOLDPRES: Cum vedeți rolul teatrului și al filmului în dezvoltarea culturală a societății și ce face spectacolul live atât de special în raport cu alte forme de artă?

Elena Frunze-Hatman: Teatrul și filmul ele pot fi instrumente pentru a ne îmbunătăți nivelul de cultură, a ridica standardele și a ajunge mai repede acolo unde ne dorim. Spectacolul live are o valoare pe care nimic nu o poate înlocui.

Publicul vine să simtă emoția în prezent: un film nu poate fi revăzut de două-trei ori dar nu cu aceeași intensitate, dar un spectacol poate fi trăit de mai multe ori, pentru că fiecare reprezentație aduce ceva nou.

Emoția vie, umană, nu poate fi anulată de nimeni. Provocările timpului sunt, de fapt, oportunități de a ne conecta cu realitatea în care trăim și de a construi frumos împreună.

Teatrul este mai mult decât divertisment, este un instrument de reflecție, educație și trasformare socială. Teatrul evoluează firesc și frumos, pentru că este viu și se racordează permanent la realitățile sociale.

Tocmai acest lucru îl face important: faptul că este mereu prezent și reflectă imediat ceea ce se întâmplă în societate. Evoluția lui depinde de cerințele publicului, de contextul social, dar și de circumstanțele geografice și geopolitice în care trăim.

Teatrul face parte din viața noastră, iar prin asta rămâne viu. Din experiența noastră, observăm o tendință tot mai accentuată spre teatrul contemporan și textul actual. Publicul nu mai are răbdare pentru spectacole foarte lungi, de peste două ore, și preferă un ritm mai alert, care să abordeze direct realitatea în care trăiește. 

De asemenea, se simte o nevoie tot mai mare de dialog. Nu neapărat de a oferi răspunsuri, ci de a crea o conexiune directă sau indirectă cu spectatorul. În spectacolele noastre, dispare tot mai mult distanța clasică dintre scenă și public, iar accentul cade pe interactivitate.

Acest lucru este cu atât mai evident în sala noastră camerală, cu o capacitate de 52 de locuri, unde spectatorii sunt foarte aproape de actori și devin, într-un fel, parte din spectacol. Astăzi, publicul își dorește să se regăsească în ceea ce vede pe scenă, să simtă că teatrul reflectă viața reală și că este implicat în mod direct în această experiență. 

Este firesc că teatrul poate influența, dar este și important și necesar ca teatrele să fie ambasadoare ale unor subiecte și obiective sociale, nu doar în fața elevilor, studenților sau a publicului obișnuit, ci în fața întregii societăți. Teatrul are un rol esențial în a direcționa, a redirecționa și a reseta accentele asupra unor teme relevante.

Noi ne propunem acest lucru și îl facem constant: după spectacolele cu tematică socială organizăm discuții publice care nu se limitează doar la dialogul dintre actor și public. Invităm specialiști, oficiali sau persoane responsabile din domenii relevante, astfel încât discuția să fie naturală, vie și constructivă.

Mai mult, aceste discuții generează idei și inițiative noi care pot fi puse în aplicare de psihologi, oficiali, miniștri, directori de agenții sau organizații non-guvernamentale, implicate în rezolvarea problemelor abordate în spectacol.

Elena Frunze-Hatman este actriță și manager cultural din Republica Moldova, în prezent director general al Teatrului „Alexie Mateevici” din Chișinău, funcție pe care o deține din 2018. Născută în satul Donici, raionul Orhei, este absolventă a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, unde a urmat și studii de master în arta actorului. Și-a început cariera ca actriță în cadrul teatrului pe care îl conduce astăzi, iar anterior a activat la Teatrul de păpuși „Licurici”, la radio „Vocea Basarabiei” și a fost director al Casei-muzeu „Alexandru Donici”. În activitatea sa managerială, s-a remarcat prin modernizarea repertoriului, dezvoltarea proiectelor culturale și promovarea colaborărilor internaționale.