Refugiații. Martori oculari ai războiului din Ucraina (partea I)

Chişinău, 9 aug. /MOLDPRES/. Ziua de 24 februarie, pentru Ucraina reprezintă un șoc absolut, care nici peste jumătate de an nu scade din intensitate. În acea dimineață, în satul cu denumirea simbolică Ukrainka, regiunea Nikolaev, bătea necontenit clopotul de la biserică. Acesta nu prevestea o sărbătoare religioasă, ci zborul rachetelor rusești deasupra localității. Clopotul era folosit drept sirenă de înștiințare și prevedea un pericol ce nu poate fi ocolit.
În acea zi, Raisa Maximik, o femeie în vârstă de 56 de ani, era la serviciu. Ea muncea în ture la o fabrică de produse alimentare. Femeia povestește că, la primele zguduituri ale pământului s-a gândit că este vorba de un cutremur, „seism” ce nu scădea din intensitate întrucât rachetele erau trase pe teritoriul aeroportului, ce se afla în imediată apropiere de locul de muncă al acesteia.
„În următoarele clipe, o colegă a alergat spre noi și a strigat – a început războiul, zboară rachetele spre noi. Iată în acel moment a început panica. Nimeni nu știa ce să facă. În câteva minute au început a suna telefoanele. La capătul firului erau cei de acasă, treziți de bubuiturile puternice. Am început a plânge foarte tare, simțeam că nu pot trage aerul în piept. Fiica mea m-a rugat să mă calmez și să nu plâng. Am plecat repede acasă, iar în continuare, timp de o lună și jumătate, am locuit în subsolul casei, fără lumină, gaz, căldură și apă. Doar în intervalul orelor 9-11 dimineața, atacurile se mai potoleau. Atunci, bărbații se ridicau din subsoluri să aducă puțină apă sau mâncare”, mărturisește Raisa Maximik.
După ce exploziile nu mai conteneau, iar din casa familiei au rămas doar patru pereți gata să cadă, familia s-a adăpostit la grădinița din localitate, acolo unde au stat timp de o lună. Zilnic, familia avea speranța că fiecare explozie, este ultima, dar nu a fost să fie, de aceea cei aproape 1500 de locuitori ai satului au fost evacuați. Trebuiau să-și aleagă drumul de mai departe, dar nu știau încotro să pornească. Atunci, ginerele femeii, ce are rădăcini în Republica Moldova, i-a îndemnat să se refugieze aici pentru siguranța copiilor. Drumul a fost lung – aceștia au mers timp de trei zile. Spre Republica Moldova au pornit zece membri ai familiei – soții Maximik, trei fiice și cinci nepoți. Fiul femeii, în vârstă de 30 de ani, și ginerele acesteia de 26 de ani au rămas să lupte.
„Am traversat frontiera pe data de 18 martie. Fluxul de refugiați era destul de mare și se mișca foarte rapid. Aveam cu noi actele necesare. Unica mea grijă era faptul că nu dețineam o procură pentru nepoțica mea, în vârstă de doi ani. Fetița se află în grija mea, mama ei – fiica mea a decedat din cauza problemelor de sănătate când copilul avea abia trei luni. Mă temeam să nu-mi fie luat copilul, nu aveam să-mi iert asta niciodată”, a spus femeia.
La trecerea frontierei nu a avut nevoie de acte suplimentare, au intrat în țară. Ajunși aici nu dispuneau de automobil pentru a găsi o locuință. I-au ajutat voluntarii  să ajungă la o mănăstire din localitatea Horești, raionul Ialoveni, unde au locuit timp de o lună. Ulterior, au fost adăpostiți de o familie din raionul Telenești, pe care îi ajutau prin gospodărie. În luna iunie au fost cazați la un centru de plasament din localitatea Ivancea, raionul Orhei. Femeia povestește că în această perioadă le-a fost cel mai greu să se țină împreună, deoarece au o familie mare și nu oricine ar fi dispus să-i ia acasă, dar să se despartă în aceste momente incerte ar fi fost prea dificil pentru ei. În această perioadă o macină și un alt gând, femeia încă nu deține procură pentru a avea drepturi depline față de nepoțica sa. Aceasta a făcut o solicitare în Ucraina, la ginerele său, și încă așteaptă un răspuns.
După multe zile și luni grele, familia încă nu realizează ce a stat la baza acestei invazii. „Putin a vrut să reunească URSS-ul, e clar pentru toți. A vrut să-și lărgească granițele”, a spus Vasile Maximik, în vârstă de 68 de ani. Cu o voce slabă, doamna Raisa a mărturisit că niciodată nu și-a imaginat că s-ar putea întâmpla o asemenea nenorocire. „Nu ne-am putut gândi că rușii vor năvăli peste noi, pe timp de noapte, poporul cu care au trăit frățește atâtea decenii. Ne mândrim cu președintele nostru Volodimir Zelenski, lumea îl susține. Acesta nu a fugit din țară, împreună cu bărbații noștri ne apără granițele și concetățenii”, a remarcat femeia.
La Ivancea familia se simte bine, toți spun că au condiții foarte bune de trai. Totuși, există riscul ca acest centru de plasament să se închidă odată cu venirea frigurilor, întrucât nu dispune de sistem centralizat de încălzire, astfel familia va rămâne din nou fără un loc de trai. În așa momente, se gândesc să se întoarcă acasă. Din satul numit simbolic Ukrainka nu a rămas practic nimic. Doar câteva case de locuit se mai țin fragil în urma bombardamentelor rusești, iar în adăposturi stau opt bătrâni ce au refuzat să părăsească localitatea. Totuși, aceștia se gândesc să revină într-o altă regiune care nu a fost atât de afectată de război. Zi de zi familia așteaptă vești bune, au atâta speranță că iată se termină războiul. Au rămas în Republica Moldova pentru a fi mai aproape de casă. Aceștia nu-și văd viața pe alte meleaguri, prea multe îi leagă de țara în care și azi mai bat clopotele bisericilor și prevestesc noi atacuri ce zdruncină țara.
(va urma)