Dosoftei, mitropolitul care a adus limba română în Sfântul Altar

Marele teolog, cărturar și poet al neamului nostru Dosoftei (la naștere Dimitrie Barilă; n. 26 octombrie 1624, Suceava, Moldova – d. 13 decembrie 1693, Jovkva, Ucraina, în poloneză Zolkiew) a fost cel mai prodigios mitropolit al Moldovei, a pus bazele poeziei naționale și a plasat ortodoxia Moldovei în elita cultelor europene. În 2005, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților.
Primele studii le-a făcut la Iași, la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, unde a făcut studii umaniste și de limbi. Cunoștea limbile elenă, latină, slavonă și polonă. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în română, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică.
Moldova se afla la graniţa celor două mari tradiţii și implicit Biserica oscila în folosirea limbii liturgice. Studiile lingvistice au demonstrat că, în primele secole, strămoșii noștri au folosit limba de acasă şi la biserică.  Începând cu mitropolitul Dosoftei în Moldova și diaconul Coresi, care a activat atât în Ardeal, cât şi în Ţara Românească, până la mitropolitul Antim Ivireanul – cu toţii şi-au dorit ca poporul să se roage în limba strămoşilor. Aşa scria mitropolitul Antim Ivireanul în prefaţa unei cărţi: „Românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără niciun folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!”.
Lupta pentru introducerea limbii române în serviciul divin în principatele românești a fost una foarte grea. Două mari biserici, de expresie greacă și slavonă, doreau cu orice preț să-și păstreze influența. Totuși, cuvintele Dumnezeu, Tatăl, Treime, credinţă, întrupare, înviere, înălțare, biserică, rugăciune, Fecioara, potir, pâine, Trup şi Sânge, erau românești și manifestau credinţa noastră, pe care strămoşii nu au avut ocazia s-o manifeste în biserică. Cel care a avut curajul să ducă în Sfântul Altar limba română, care nu era una oficializată ca fiind sacră, a fost mitropolitul Moldovei Dosoftei. O făcuse cu puţin înainte, la Braşov, şi diaconul Coresi. Însă, majoritatea termenilor enumerați mai sus rămăseseră în forma slavonă.
Cea mai importantă lucrare a mitropolitului Dosoftei al Moldovei este Psaltirea în versuri. Traducerea Psaltirii (1673) îl consacră drept cel „dintâi poet român”, şi nu numai ca traducător. El însuși mărturisește că foarte des strecoară în Psaltire şi versuri originale. În Psaltirea în versuri, de foarte multe ori a reușit să mlădieze limba română pentru unele moduri de exprimare până atunci neexperimentate, de o necontestată frumuseţe. George Călinescu citează Psalmul „La apa Vavilonului", comentând lapidar: „Dosoftei are vorba materială ce dă corp mâhnirilor abstracte", iar George Ivaşcu crede a fi avut o foarte serioasă cultură poetică, realizând prin opera lui „cea dintâi definiție a tipului clasic al poetului român", opera lui constituind „actul de naştere al poeziei culte româneşti vrednică de acest nume". Această lucrare a fost rodul unei munci grele, lucrând, cum spune el însuşi, „cu multă trudă şi vreme îndelungată, cinci ani cu foarte osârdie mare”. A fost prima încercare de versificare în limba noastră, dând o lucrare de peste 8.600 de versuri, care îl arată ca pe un poet foarte talentat.
Pe bună dreptate, specialiștii îl consideră pe Dosoftei ca fondator al curentului clasicist în poezia românească. Unul dintre cei mai prodigioși experți în creația lui Dosoftei, dr. Cătălin-Mihai Ştefan spune că „Psaltirea în versuri are un stil ludic românesc. Este o premieră absolută de versificare talentată. Dosoftei jonglează atât de bine cu cuvintele – bineînțeles că sunt arhaisme acum, dar sunt de găsit semnificațiile lor. Jonglează atât de bine cu limba română, atât de frumos curge versul, încât nu ai cum să nu te gândești că este o alegere bună. Un alt argument pentru care Psaltirea în versuri, adică traducerea Bibliei în versuri, este o alegere foarte bună, ar fi acela că această Psaltire este publicată și acum. Este o carte  publicată la 1600 și trăiește și acum!”
În plan administrativ, Dosoftei a avut o carieră strălucită, întreruptă de vitregiile timpului. Mai întâi a fost ales episcop la Huși (1658 – 1660) și Roman (1660 – 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675 – 1686). După 1665 începe lucrul la opera sa „Psaltirea în versuri”, pe care o va tipări la mănăstirea Uniev din Ucraina în 1673. Pentru elaborarea Psaltirii, a consultat o ediție grecească a Vulgatei și Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowski. A scris și versuri originale la stema Moldovei: Stihuri la luminatul herb a Țării Moldovei, care prefațează Psaltirea. În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Și la Liov a continuat tipărirea lucrărilor teologice ortodoxe. Era deseori vizitat de regele polonez Sobieski, care îl prețuia nespus și îl sprijinea în toate lucrările sale.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria Moldovei și al întregului spațiu românesc, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul editor din acest spațiu.
Așa cum rușii îi ridică fiului lui Dmitrie Cantemir, Antioh Cantemir, statui și îl numesc fondator al clasicismului rus, tot așa și noi trebuie să recunoaștem rolul neprețuit a lui Dosoftei. El a știut să aducă lumina științei și educației într-o lume izolată de marea cultură europeană și văduvită de contactele cu revoluționarele procese ale Renașterii și Iluminismului. Dosoftei a fost și rămâne o puternică piatră de temelie a conștiinței noastre naționale.