29 noiembrie 1993. În Republica Moldova este introdusă valuta națională – leul moldovenesc

Pe parcursul istoriei statului voievodal moldovenesc, pe aceste meleaguri au circulat diverse monede, cel mai frecvent străine. Ducații, florinii, zloții și alte monede erau confecționate din aur și argint. Acestea n-au substituit schimbul natural, care era dominant în comerț, însă facilitau tranzacțiile acolo, unde schimbul natural era imposibil. La începutul secolului al XVII-lea, în Principatele Românești și-a făcut apariția și moneda olandeză „leeuwendaalder” pe care era chipul unui leu. Denumirea de „leu” s-a încetățenit în Țara Românească și Moldova. Ulterior, numele de „leu” era atribuit și altor valute. Din vestul Balcanilor a pătruns și banul, care s-a extins mai mult în Oltenia.
Unirea principatelor a impus în mod imperios crearea valutei naționale unice. Încetățenirea în mentalitatea colectivă a noțiunilor de „leu” și „ban” a impus acceptarea lor ca denumire oficială. Astfel, în 1867, după Unirea Principatelor Române, cu numele de „leu” a fost botezată moneda națională a României.
Basarabia, în anul 1812 a fost incorporată în Imperiului Rus și autoritatea țaristă a impus rubla rusească. Cel mai interesant moment a fost în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când în Basarabia circulau trei monede în paralel: leul românesc, marca germană și rubla sovietică. Odată cu reincorporarea Basarabiei în URSS, și după revenirea la RSSM, unica monedă devenise rubla sovietică.
După decenii de stabilitate bazată pe deficitul cronic al mărfurilor de larg consum, rubla a început să se devalorizeze la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut. Criza tot mai profundă a economiei sovietice și politica monetar-financiară dezechilibrată a guvernului URSS, au generat o inflație galopantă. Republicile sovietice, încă până la proclamarea independenței sale, au început pregătirile pentru introducerea valutelor naționale. Din păcate, în Moldova s-a procedat irațional. Se exporta masiv alimente, băuturi și mărfuri contra rublelor care se devalorizau accelerat. Țările Baltice procedau invers: cumpărau metale, carburanți, tehnică, alimente și băuturi și se eliberau de rubla sovietică.
Primul parlament ales în mod democratic, fiind conștient că Republica Moldova rămâne în urmă față de alte țări post-sovietice în privința pregătirii trecerii la valuta națională și conducându-se de prevederea explicită din Declarația de Independență la această temă, se întrunește în zilele de 22 și 23 ianuarie 1992 pentru dezbateri. Discuțiile au fost aprinse, însă pe majoritatea chestiunilor a fost găsit consens. În final, situația s-a tensionat la tema denumirii valutei naționale. Democrații făceau referință la tradiția și istoria valutei naționale și propuneau leul. Partea conservatoare era împotrivă, considerând că iarăși împrumutăm ceva românesc. Agrarienii s-au inspirat din discursul în parlament a marelui economist și fost consilier la doi președinți americani, Angel Rugină. Anume Domnia sa a sugerat că ar fi oportună și denumirea de ducat, care a circulat în principatele românești cu 200 de ani în urmă. Până la urmă, experții au reușit să convingă majoritatea că varianta „leul moldovenesc” este cea mai reușită și astfel valuta națională a primit votul de încredere al legislativului. La 22 ianuarie 1992, Parlamentul adoptă Legea „Cu privire la circulația monetară”.
Ritmurile lente cu care mergea pregătirea către introducerea valutei naționale l-a impus pe președintele Mircea Snegur să emită la 9 decembrie 1992 un decret privind formarea Comitetului pentru Reforma Monetară în următoarea componență: Andrei Sangheli, prim-ministru, Leonid Talmaci, guvernator al BMN, Mihai Patraș, președinte al Comisiei parlamentare finanțe și buget, Sergiu Certan, ministru al Economiei, Valeriu Chițan, ministru al Finanțelor. Acest Comitet a accelerat lucrurile și în scurt timp s-a purces la elaborarea graficii bancnotelor și monedelor.
Pentru a elabora proiectul imaginii valutei naționale a fost ales pictorul și graficianul Gheorghe Vrabie, autor al Stemei de Stat. Iată cum descrie însuși Vrabie, într-un interviu acordat ziarului „Jurnal de Chișinău”, această muncă extrem de responsabilă și foarte ascunsă de ochii lumii:
„Am plecat într-o deplasare de serviciu la București, la Banca Națională a României. Mi-au zis să nu spun nimănui unde plec, nici măcar soției. Atelierul meu se afla în incinta Imprimeriei Băncii Naționale a României, într-un fost depozit. Camera avea vreo 10 metri pătrați, nu mai mult. Tot acolo lucra un operator la computer. Zi și noapte eram supravegheat de un ofițer de securitate moldovean. Bărbatul mă însoțea pretutindeni... Lucrul integral asupra bancnotelor și monedelor mi-a luat circa trei luni. Inițial am elaborat și au fost tipărite bancnotele cu valoarea nominală de 1000, 500, 200 și 100 de lei. La puțin timp, am purces la elaborarea designului bancnotelor cu valoarea nominală de 1, 5, 20 și 50 de lei”.
Bancnotele cu valoare mai mică s-au păstrat la Banca Națională a Moldovei, iar cele de 500 și 1000 de lei în incinta Ministerului Securității Naționale.
La 24 noiembrie 1993, președintele Mircea Snegur emite decretul „Cu privire la introducerea monedei naționale în Republica Moldova”. În decret era specificat că „în Republica Moldova se introduce cu începere de la 29 noiembrie, moneda națională - leul moldovenesc, egal cu 100 de bani. Schimbul tuturor mijloacelor bănești în numerar și de la conturi, aflate în circulație pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv depunerile populației, se va efectua până la 2 decembrie 1993, ora 18.00 la cursul de schimb 1 leu contra 1000 de cupoane. Începând cu ora 18.00, 2 decembrie 1993, leul este considerat drept singurul mijloc legal de plată pe teritoriul Republicii Moldova”.
Chiar de la începutul aventurii leului moldovenesc, Banca Națională a Moldovei a promovat o politică monetară foarte restrictivă. Ratele de refinanțare pentru băncile comerciale ajunseseră la niveluri aproape neuzuale (377% în martie 1994). La prima etapă, rezervele minime obligatorii pentru băncile comerciale erau relativ mari, aproximativ 28%. Însă, ulterior, la sugestia experților internaționali, nivelul ratei de refinanțare a fost relaxat, iar nivelul rezervelor minime obligatorii a fost redus de la 12% la finele anului 1995 la 8% la sfârșitul anului 1996. Aceste acțiuni bine gândite în implementarea reformelor au făcut ca Moldova să obțină în anii ’90 cotații favorabile de la agenții internaționale (Moody’s).
Moneda națională a avut două deprecieri semnificative. Prima s-a produs în anul 1998, atunci când valuta rusească s-a depreciat peste noapte cu peste 200%. Influența căderii rublei rusești asupra leului a fost directă, deoarece în cadrul Comunității Statelor Independente achitările se făceau în ruble. O depreciere latentă, dar constantă a început în anul 2014. Atunci sistemul bancar a fost devalizat puternic de două mari combinații criminale - Landromatul și furtul miliardului. Efectele acestor jafuri se resimt și în prezent.
Un aport important la menținerea unei stabilități macro-financiare relative îl au remitențele. Aproximativ 1,3-1,4 miliarde de dolari SUA sunt transferați anual de către diasporă în Moldova. Însă corupția la cel mai înalt nivel a diminuat esențial impactul pozitiv al creșterii anuale a remitențelor.
Leul în cele aproape trei decenii de existență a urmat traiectoria evoluției economice și politice din țară. O monedă națională nu poate fi stabilă acolo unde persistă instabilitate politică și înflorește fenomenul corupției. Leul moldovenesc poate deveni cu adevărat puternic numai în condițiile unui curs politic coerent, care va genera condiții prielnice pentru o economie în permanentă dezvoltare și eliberată de voluntarism și  corupție. Totuși, la cei 28 de ani de la introducerea sa în circuit, leul moldovenesc a demonstrat că poate constitui osatura unei economiei sustenabile într-un stat în plină afirmare pe cele mai importante paliere.